Astăzi se împlineşte un an de la declanşarea celei mai grave crize constituţionale prin care a trecut România de la revoluţie încoace. Ţin minte ca azi, era într-o marţi.
Încă de dimineaţă, ceea ce părea o banală sesiune extraordinară a Parlamentului, cu o ordine de zi anostă şi plină de tehnicalităţi, a început să livreze ştiri din ce în ce mai interesante. Avocatul Poporului a fost demis. Preşedintele Senatului a fost demis. Urmează să fie demisă şi preşedintele Camerei Deputaţilor. Ce naiba se întâmplă?
Pe la prânz, îşi face apariţia la Parlament şi premierul Ponta şi e întrebat şi el dacă ştie ce naiba se întâmplă. Cu inocenţă adolescentină, care avea să se dovedească mincinoasă, el spune că nu ştie nimic, că el are doar de prezentat Parlamentului ce isprăvi a făcut la Bruxelles, la Consiliul European la care s-a dus peste capul preşedintelui Băsescu şi al Curţii Constituţionale.
Până seara, dirty-job-ul din Parlament era gata. Senatul era deja preluat de Crin Antonescu, Camera Deputaţilor de Valeriu Zgonea, iar Avocat al Poporului devenise Valer Dorneanu. Urma dirty-job-ul Guvernului.
O mică pregătire de artilerie avusese loc, ce-i drept, cu câteva zile înainte, dar nimeni nu-i bănuise semnificaţia profundă: pe 27 iunie, Guvernul adoptase o ordonanţă de urgenţă prin care trecea Monitorul Oficial din subordinea Camerei Deputaţilor în cea a Executivului.
A doua zi dimineaţă, miercuri, Ponta minte din nou: „Guvernul pe care îl conduc nu va întreprinde nici act care să afecteze independenţa şi activitatea Curţii Constituţionale”. Îl întreprinde o oră mai târziu, prin ordonanţă de urgenţă. Curtea Constituţională pierde dreptul de a mai judeca hotărârile Parlamentului – deci inclusiv cele din ziua precedentă, prin care erau revocaţi şefii Camerelor şi Avocatul Poporului. Ordonanţa se publică imediat în Monitorul Oficial, înaintea hotărâri