Începând din vara lui 2012, se duce o campanie de înfricoşare a populaţiei în legătură cu Parlamentul României, căruia i s-ar fi dat peste noapte puteri discreţionare numai bune pentru lovituri de stat. Nu ni se spune cine putea să-i dea Parlamentului puteri mai mari, dar ni se sugerează că e vorba de Uniunea Social Liberală.

Tot de atunci, în contextul suspendării preşedintelui Băsescu, se vorbeşte despre dictatura parlamentului, despre abuzurile inimaginabile ale parlamentarilor, evident ai USL, despre Parlamentul penalilor, al corupţilor, despre legile strâmbe pe care le dă, despre deciziile sale anapoda sau de-a dreptul proaste…

E posibilă dictatura Parlamentului?

Odată cu declanşarea lucrărilor de revizuire a Constituţiei, mediile bântuite de astfel de temeri au reluat cu şi mai multă asiduitate acuzaţiile, semn că este vorba de o campanie politică în toată regula, dirijată şi finanţată de undeva. Nu că ar fi singura campanie politică instrumentată în ultimele luni, dar cinismul, nivelul de ipocrizie, sarabanda minciunilor, acuzaţiile joase şi procesele de intenţie nu au nimic a face cu democraţia mileniului al III-lea, nici cu buna guvernare. Şi atunci, cui prodest?

Să vedem ce spun experţii neangajaţi politic: Constituţia nouă este mai bună, protejează mai bine drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, centrul de greutate al politicii deplasându-se de la Preşedinţie spre Legislativ şi Executiv, schimbare devenită legitimă după experienţa ultimilor 9 ani. A se mai observa că aceasta este şi tendinţa politicii în ţările democratice: puterea personală a şefului de stat pierde teren în favoarea parlamentarismului, a adunărilor elective.

Ce e „dominanţa executivă”?

În ştiinţele politice, dictatura parlamentară („elective dictatorship”) este o noţiune pur teoretică, termenul uzual fiind dominanţa executivă („executi