Voi face o analiză la rece a performanţelor înregistrate de Institutul Cultural Român şi de literatura română datorită lui Horia-Roman Patapievici şi echipei sale.
Un vechi obicei al cetăţeanului daco-roman (iar intelectualul român face fala cetăţenilor daco-romani) este o bună relaţie cu instituţiile; mai exact, cu cei care le conduc. Câtă vreme eşti într-o funcţie înaltă şi-i poţi fi de folos unui intelectual român, acesta te va trata cu întreaga consideraţie pe care o meriţi. Îţi va face vizite de curtoazie, îţi va oferi cărţi cu dedicaţie, te va invita la lansarea lor, va lega şansele sale pe lumea aceasta de o singură persoană, dar ce spun persoană?, personalitate: a ta. Eşti unicul care ilustrezi exemplar Valoarea, Ideea, Reperul. Câtă vreme deţii funcţia respectivă, respectul nemărginit pe care ţi-l poartă intelectualul român rămâne nemărginit.
Respectul începe să se mărginească – accelerat – odată ce Valoarea pe care o ilustrezi şi Reperul pe care-l reprezinţi în cultura română şi universală nu mai sunt asociate cu o funcţie înaltă: să spunem, aceea de preşedinte al Institutului Cultural Român. Din momentul în care ţi-ai dat demisia şi un altul va veni în locul tău, majusculele din ochii umezi ai celor fericiţi de a-ţi fi contemporani lasă loc rezervelor, obiecţiilor critice, ba chiar amintirilor neplăcute în legătură cu tine. La finalul acestui proces (s-a înţeles că nu durează mult, fiindcă totul e pe fast forward), Horia-Roman Patapievici este omul de care trebuie să ne delimităm.
Ei bine, nu o să fac acest lucru şi nu o să intru nici în categoria celor cu memorie capricioasă, nici în a celor care-şi schimbă convingerile politice în funcţie de cine se află la putere, nici în a celor care gândesc cultura română după agenda lor. Voi face ceva mai simplu (mi se pare mai complicat să minţi decât să spui adevărul)
