O formulă frecvent folosită pentru a demonstra efectele secularizării: Europa post-creştină. Sigur, referinţa este la partea occidentală a continentului. Diagnosticul sugerează că, în comparaţie, Estul ar fi mult mai religios.

Cât adevăr este însă într-o asemenea descriere? Poate fi Vestul european redus din punct de vedere spiritual la un post-fenomen? Este Creştinismul dincolo de Praga doar rezidual? Adică vizibil numai prin zidurile catedralelor, prin reclama agresivă a comerţului, de Paşti şi de Crăciun, adică prin înveliş, dar nu şi prin miez? O umbră „solidă”? Este credinţa unei importante părţi a Europei asemeni piesei de teatru căreia îi lipsesc actorii, o casă nelocuită, un tren fără călători? Inevitabil, răspunsul este ambivalent.

În primul rând, Creştinismul apusean, pentru a rămâne la această expresie generală, nu mai impresionează prin fenomene de masă. Dincolo de câteva puncte intense, de pelerinaj, precum Mariazell, Santiago de Compostela, Lourdes, Fatima, Pietrelcina sau vizitele episcopului Romei, prezenţa publică a creştinilor este discretă. Percepţia este confirmată duminicile, când majoritatea spaţiilor de rugăciune oferă imaginea dezolantă a unor comunităţi reduse numeric. În ciuda pastoraţiei diferenţiate, pe grupe de vârstă, invitaţia liturgică lansată de cultele tradiţionale rămâne masiv neonorată.

În al doilea rând, un proces profund, de durată, se face simţit la suprafaţa socială: amnezia. Mult mai corozivă decât ateismul militant, uitarea reperelor, a datelor, a marilor naraţiuni legate de credinţă se dovedeşte un duşman redutabil. Eşecul transmiterii elementelor identităţii religioase este egal împărţit de părinţi, profesori şi clerici. Aşa se ajunge în situaţii doar aparent hilare în care, de pildă, un elev din Germania se întreba, uimit, de ce în vârful turnurilor oamenii au decis să pună semnul plus! Motiv de a schimba