Băsismul, termen peiorativ inventat probabil de Mugur Ciuvică şi folosit greşit în mod intenţionat (corect ar fi băsescianism), denumeşte un mod de gândire prin care acţiuni nedemocratice ale puterii sunt justificate sau legitimate ca urmărind instaurarea adevăratei democraţii. Băsismul are la bază principiul superiorităţii epistemologice şi morale a elitei conducătoare, la care se adaugă harapalpismul (Gabriel Liiceanu) ca machiavellism autohton. În termeni mai simpli, liderul cvasi-autoritar şi propriul grup consideră cu de la sine putere că sunt cei mai buni, că urmăresc obiectivele corecte şi bune şi că, pentru a le realiza, pot recurge la orice mijloace, chiar şi la cele nedemocratice. Băsismul se bazează pe încrederea deplină, de nejustificat, în liderul carismatic, în voinţa sa esenţial bună şi în capacitatea, în inteligenţa şi în tăria sa, în abnegaţia sa de a-şi urmări obiectivele, ignorând supoziţia oricărei guvernări democratice: evitarea răului cel mare al unei dictaturi. Băsismul operează o răsturnare tipică în ordinea societăţii: statul devine vectorul democraţiei iar cetăţenii, în mod direct sau prin reprezentanţii lor (parlamentarii sau media), nu fac decât s-o ameninţe. Între un parlament corupt şi un dictator, băsismul alege dictatorul. Între o presă coruptă şi securitatea statului, băsismul alege ultima variantă. Băsismul consideră oricând că SRI este o instituţie care trebuie protejată, pentru că apără instituţiile democratice, în timp ce cetăţeanul are, în general, un comportament iraţional şi trebuie supravegheat sau tras pe sfoară. Între serviciile de informaţii şi mass-media, băsismul alege totdeauna serviciile de informaţii. Între serviciile de informaţii şi parlament, băsismul alege serviciile de informaţii. Odată legitimat, băsismul respinge sistematic critica democrată, interpretând-o ca acţiune coruptă, vinovată. Astfel, a apăra prezumţ