Putna are un duh al ei pe care nu poţi să-l cunoşti din citite. Trebuie să mergi acolo, cu smerenie, ca la “Ierusalimul neamului românesc", cum zice Eminescu, ca să simţi suflul locului.

Am văzut, în desele rânduri în care am ajuns la Putna, grupuri de turişti frivoli, gălăgioşi, veniţi doar să bifeze încă o poză cu un monument celebru pe fundal.

Strigătele, glumele, chiotele cu care se dau jos din autocare şi maşini în parcare se liniştesc, se topesc pe măsură ce se apropie de mănăstire. Dincolo de poartă, în curtea interioară, marea majoritate vorbesc deja în şoaptă, devin oarecum stingheri.

Testul final este în faţa mormântului lui Ştefan. La vederea lui, după ce trec de pronaos, toţi (dar absolut toţi) vizitatorii au un moment de încremenire. Se pierd. Covârşiţi, dominaţi, cu răsuflarea tăiată. Apăsaţi de o tensiune care pluteşte prin aer.

În faţa pietrei de mormânt, îţi vin în minte toate orele de istorie, toate filmele, mai bune sau mai proaste, toate lecturile obligatorii pe care le-ai înghiţit în silă. Toţi Cozoricii şi Calborenii... Apus de Soare şi Fraţii Jderi. Toate bancurile cu Fane Babanu. Toate clișeele: oleacă bețiv, nițel curvar, „degrabă vărsătoriu de sânge”...Şi nu înţelegi. Ştefan, aşa cum credeai că l-ai cunoscut, era un pic antipatic, un pic artificial, un fel de exponat din ceară. Or, aici, duhul ăsta care pluteşte prin aer, este mai adevărat, mai concret decât toate prejudecățile formate după manuale anoste și filme de propagandă.

Îţi aduci aminte că Papa Sixtus al IV-lea l-a numit pe Ştefan “Atlet al lui Hristos" (Athleta Christi), pentru modul în care a ţinut piept păgânătăţii, în vremurile în care Occidentul era, ca și astăzi, năpădit de huzur şi desfrâu şi sfârtecat de lupte fratricide.

Şi simţi cum urcă în tine, om învârtoșat de cinismul lumii de afară, o undă de mândrie. Dar şi de jenă. Din strană, un monah