Edward Snowden a dispărut de pe radarul serviciilor secrete americane cu cuvintele: „Nu vreau să trăiesc într-o societate care face astfel de lucruri“. Expertul IT tocmai descoperise pasămite că serviciile de spionaj, ăăă…, spionează. Spionează oameni, ţări, ambasade duşmane şi prietene, precum şi alte servicii de spionaj, în funcţie de nevoi. Şoc şi oroare! Edward s-a hotărât să fugă din ghearele acestui Big Brother, numai că traseul ales de el ridică mari semne de întrebare privind sinceritatea sa.
Prima escală a lui Edward Snowden a fost China. S-a pitit într-un hotel din Hong Kong şi i-a sunat pe cei de la Washington Post şi The Guardian să le spună cum e cu apucăturile securiste ale spionajului american. Toate acestea, taman în China. O ţară unde spionarea propriilor cetăţeni aproape că e parte din planul cincinal, un stat considerat de lumea occidentală drept cea mai mare ameninţare cibernetică la adresa sa, o ţară a cărei armată are o divizie specializată, numărând vreo 30.000 de spioni cibernetici, care fac exact ce Snowden a decis că nu poate să facă – intră pe ascuns în reţelele guvernelor şi marilor companii din străinătate, identifică secrete militare şi comerciale, fură şi dispar. Dar nici China nu mai e ce-a fost: statul chinez susţine acum iniţiativa privată, plătind alţi circa 150.000 de specialişti în IT să spargă reţelele la care agenţii de la stat n-au apucat să ajungă. Un parteneriat public privat într-ale spionajului. Aceasta e ţara unde Snowden a fugit de „imperiul răului“, SUA.
Primul moment comic din saga tânărului Edward s-a produs când americanii i-au anulat paşaportul şi au cerut autorităţilor din Hong Kong extrădarea lui Snowden. Chinezii, de la securiştii care jucau table la uşa lui Snowden, şi până la mai marii din Comitetul Central al PCC, trebuie să se fi tăvălit pe jos de râs la citirea cererii de extrăd
