Am avut permanent - după Revoluţie - numeroase şi aprinse dezbateri asupra amestecului politicii în justiţie pe fondul unei lupte politice pentru asigurarea independenţei reale a magistraţilor faţă de presiunile venite din sfera politicii. Cu destui ani în urmă afirmam că liderii democratici ar fi bine să spună cât mai răspicat două propoziţii: (1) Vrem ca justiţia să-şi facă datoria şi (2) vom lăsa justiţia să-şi facă datoria. Principiile enunţate nu suferă amendamente. Orice renunţare de la o funcţionare independentă a justiţiei determină nu doar pervertirea legii şi a dreptăţii ci şi slăbirea încrederii în justiţie. Toate acestea induc sentimente de îngrijorare şi frustrare în rândul cetăţenilor. Cei ce împing la încovoierea legii şi actului de justiţie pentru un interes propriu - politic sau privat - se află într-o poziţie de autoritate ce le permite ingerinţa. E foarte probabil ca, redeveniţi simpli cetăţeni, aceiaşi politicieni să-şi dorească o justiţie “mai corectă”.

În ultimii ani însă avem parte de o situaţie răsturnată pe care o putem numi justiţializarea politicii. Judecătorii sunt chemaţi să hotărască în chestiuni de natură pur politică. Recursul la Curtea Constituţională pentru a contracara o decizie de ordin politic a generat situaţia răsturnată în care politica este blocată nu pentru că încalcă legea ci pentru că decizia politică este înlocuită cu interpretarea dată de judecători.

Separaţia puterilor în stat ar trebui să funcţioneze în ambele sensuri, dinspre legislativ faţă de justiţie şi invers.

Deciziile Curţii Constituţionale care au înlocuit politica şi prin aceasta, nu de puţine ori, au respins voinţa populară exprimată liber şi categoric, au încălcat principiul separaţiei puterilor. Ultima, cu privire la cvorumul necesar validării unui referendum de revizuire a constituţiei, era practic imposibil de imag