Nu vi se pare că-s prea multe festivaluri în țara asta a noastră? Fie vară, fie iarnă, orice săptămână românească este garnisită cu sumedenie e evenimente festivaliere și fiecare târgușor se simte obligat să-și afirme prezența, rezultând un program general mai bogat decât cel al Țărilor Scandinave la un loc! Nașterea festivalului este precedată, de regulă, de o discuție de principii cu edilul-șef: „Dom' primar, toate cătunele din jur au câte un festival, numai noi, nu. Cum să ieșim în față și să accesăm fonduri europene fără festival?” Edilul este încântat de idee; ceva-ceva rețineri are după ce primește răspunsul la întrebarea „Cât costă?”, dar în cele din urmă, cu un oftat, achiesează (altă rimă n-am avut) și iaca, pe cuprinsul românesc se naște încă un festival.

Câte or fi de toate? Cine să mai știe, fiindcă unele-s cuplate cu „zilele comunei”, altele-s festivaluri în festivaluri (la Iași, originalul „Fringe” s-a subsumat prestigiosului și izbutitului FIE), iar multe nu depășesc, ca mediatizare, rangul de eveniment local. Da-s multe. Și costă.

N-am nimic, Doamne ferește, cu dreptul poporului la „circenses”, nu contest efectul educativ al acestor întâlniri cu muzica, portul popular (cât mai este), religia, literatura, sportul, gastronomia, întrutotul utile pentru îndulcirea tonusului nației. Dimpotrivă! De altfel, sunt și bune prilejuri pentru instruire și socializare – cam asta a fost și întâia lor misie.

Putem coborî originea evenimentului festivalier până-n antichitate, da-i mai lesne să-i așezăm nașterea în epoca formării națiunii americane, când coloniștii stabiliți la zeci de mile unul de celălalt căutau prilejuri să-și întâlnească vecinii. Așa au apărut, în SUA, Festivalul Arahidei, al Verzei Murate (în patru localități din est și vest), al Mărului, al Cartofului, al Anghinarei, al Dovleacului, al Bucatelor, al Mâncăilor (la Delavare), al