Stimate domnule Ovidiu Şimonca, aveaţi 21 de ani în 1989, fiind aproape de absolvirea Facultăţii. Cum aţi trăit evenimentele din decembrie 1989? Şi în ce fel v-au marcat?

Ovidiu Şimonca: Iaşul era, la acea vreme, un punct nodal al unor proteste anticeauşiste. Exista Dan Petrescu, exista Luca Piţu, exista Liviu Antonesei, exista Alexandru Călinescu, exista Liviu Cangeopol, exista Dan Alexe.

Valeriu Gherghel ne povestea, în şedinţele de sumar, dificultăţile pe care le avea, cu Securitatea şi cu colegele de la catedră, Luca Piţu. Eram un student informat, un bun ascultător. Nimeni nu se ferea să amintească, la şedinţele noastre de sumar, faptul că unele numere ale revistei Opinia studenţească erau comentate elogios la Europa Liberă (Neculai Constantin Munteanu, la prima lui venire în România, în 1990, va face un drum la Iaşi şi va produce, cu oameni de la Opinia studenţească – revista a continuat să apară şi după decembrie 1989 –, o întreagă emisiune „Actualitatea românească“, înregistrată în redacţie; i-am luat atunci un interviu de care şi astăzi sînt mîndru că l-am publicat).

Dar simţeam oare că sfîrşitul ceauşismului va veni în decembrie 1989? Nu, nu simţeam, nu presimţeam, nu era nimic care să mă facă să cred că va cădea Ceauşescu. În toamna anului 1989, eram deja student în anul al III-lea. Aveam un profesor de „Socialism ştiinţific“ care, în timpul Congresului al XIV-lea PCR, ne dădea lungi pauze – spre 30 de minute, pauza fiind doar de 10 minute. El cobora la catedră, unde era un televizor, şi se uita la intervenţiile de la Congresul al XIV-lea. Nu se uita ca un politruc, ci, dimpotrivă, aştepta să se întîmple ceva, o intervenţie care să dea peste cap Congresul, aşa cum făcuse Constantin Pîrvulescu la Congresul al XII-lea, în 1979, cînd protestase, de la tribună, împotriva unanimităţii, declarînd, cu Ceauşescu de faţă, că PCR are alte pro