Cauzele întârzierii noastre istorice sunt mult mai complexe, iar forma eseistică nu scuză expedierea unor chestiuni care merită stăruinţă şi... explicaţie.

Nu sunt un entuziast al unora dintre lucrările domnului Boia, am serioase rezerve cu privire la tentaţia abruptă a demitizării ori la prioritatea acordată imaginarului, care l-a condus deja într-o fundătură, cum nu sunt nici adeptul scrierii pe bandă rulantă a cărţilor. Îi respect verva intelectuală, spiritul liber, chiar şi cel iconoclast, nu şi simplificările nepermise, trădând o lectură de tip vol d'oiseau, din eseul despre România altfel. Să facem referinţe mai aplicate, însă. În primul capitol, intitulat Întârzierea, domnul Boia trece lejer în revistă subteme precum originea daco-romană, condiţia de spaţiu de frontieră ori slăbiciunile statului român. Orice istoric trebuie să suspecteze această succesiune de subiecte aşezate în neorânduială. Cauzele întârzierii noastre istorice sunt mult mai complexe, iar forma eseistică nu scuză expedierea unor chestiuni care merită stăruinţă şi... explicaţie. Autorul nu explică mai nimic; el doar trece în revistă subiecte "grele", tratându-le în cheie minoră şi funciar dilematic, pe alocuri. Suntem latini? Mai degrabă "amestecătură", crede autorul, întrucât influenţele posterioare romanizării ar fi mult mai consistente. Latinizarea a fost superficială, latinitatea limbii române este precară ("cea mai puţin latină dintre limbile latine" – corect neoromanice şi nu latine n.n.), sarmaua noastră neaoşă e turcească, de fapt (stranie însăilare de "argumente"), "neam" e cuvânt unguresc ş.a.m.d. Aflăm mai apoi că elitele noastre au "împrumutat masiv". Concluzie: elitele româneşti sunt necreative. Ne aflăm, aşadar, în plin fenomen de tip secessio plebis. Urmează că statul a fost mereu slab în istoria noastră, doar din cauza lipsei regulilor cu privire la succesiunea la tro