Entuziasm maxim după golurile lui Costea cu nişte fotbaliatori.
Nişte îngeri au chiuit după dubla/tripla lui Costea mic în meciul cu exploratorii fotbalului de la Livingston, la fel de străini de jocul acesta ca de lacul Tanganica, cercetat de ilustrul cvasiomonim. Presa a executat şi ea nişte tumbe. Nu-i vorba că golurile au fost de gîgă, că înainte de ele mezinul familiei a ratat senin două enorme ocazii sau că i-a fost atribuită o reuşită la care n-a atins mingea (dar i-a păcălit, ce-i drept, pe naivii scoţieni). Ideea e că Mihai mălai-mare s-a trezit la viaţă, că a încălţat, în fine, aşa cum se cuvine o pereche de ghete cu crampoane, după ce a încercat sezoane de-a rîndul măsuri cînd prea mari, cînd prea mici. Atacantul încă al Stelei rămîne o enigmă. Mulţi nu înţeleg de ce lumea fotbalului se înverşunează să-l ţină în braţe. Există un clivaj imemorial între “specialişti” şi “habarnişti”. Fotbalul a ajuns să se creadă o ştiinţă atît de importantă încît fizicienii de la CERN ar putea să-şi ia o vacanţă. Ghinion: bosumflaţii lor, spre deosebire de bosonii ălorlalţi, se văd cu ochiul liber. Ce nu se vede, unde ar putea să aibă dreptate establishmentul, e cantitatea de potenţial. Sînt oameni care se coc mai greu. Unii chiar foarte greu. În orice domeniu. Dacă le-ar fi îndemînă, ar zice că, uite, Goethe a publicat Faust abia la 59 de ani. Nu-i nimic de rîs. În ziua de azi, marile spirite se întîlnesc pe la toate colţurile cu fotbaliştii, mai cercetaţi pe net.
Mihai Costea a costat original, în valoare totală, peste 3 milioane de euro. Nu vă cruciţi, erau vremurile în care trei camere în Titan se vindeau la preţul unei garsoniere la Monte Carlo. Sau cam pe-acolo. Iată cum ajunge să te sui într-un vagon de lux al fotbalului că nu te mai dă nimeni jos. Mai ales dacă ai un antrenor care e interesat de banii pe care i-ai putea produce, într-un fel sau altul.
