-AA+A
Nu sunt spusele unui poet, ci ale unui meşter popular care ciopleşte în lemn de-o viaţă de om, cu încrâncenare şi cu milă, cu nelinişte şi stăruinţă, de parcă n-ar modela un lucru, ci o fiinţă. Fiinţa lemnului.
Sculpturile - linguri, cruci, măşti, mese, scaune, solniţe, lădiţe, leagăne - sunt azi opere de artă ce colindă săli de expoziţii din ţară şi din lume. Altădată, aceste exponate erau şi utile în gospodăria care folosea meşteşugul de orice fel: ţesut, olărit. Admirate acum, plăcute doar, în binomul util- plăcut, ele reprezintă clipe de întoarcere în timp şi de înţelegere a unui mod de trai, pe cât de rudimentar, pe atât de sănătos.
Osho spunea să nu ne căutăm rădăcinile, că nu suntem copaci. Dar copacul are acest drept, de-a se raporta la ele, chiar dacă mesajul lui se transmite prin crengi, prin frunze... Unii copii se mai joacă în natură, fredonând: „Colo-n vale cântă cucul/Şi din frunză cântă nucul...”.
Arta lemnului înseamnă simplitate şi desăvârşire, de la Brâncuşi încoace. E simbol bogat în semnificaţii. O poartă din lemn va fi întotdeauna mai uşor de trecut. O biserică din lemn e mai aproape de Dumnezeu. Într-o casă din lemn e, de-a pururi, mai frumos de locuit. În peretele ei se recunosc braţele copacului, covata de legănat sau de frământat. Plimbarea printr-o casă de lemn - muzeu e trecere prin istorie, de la vârsta nevinovată la cea înţeleaptă.
Dar de ce sunt 50 de ani în care lemnul se mai simte? Ani care se cer adăugaţi la alţii dinainte, când lemnul creştea sub o formă dată? Şi rezultă secole. Fără să ştim că locuim într-un secol cu bârne, cu acoperiş, cu geamuri, toate din lemn. Despre o epocă de lemn poate fi vorba mai mult în satele de munte, aproape de pădure. Pentru cei de la mare e o vreme de nisip, pe care o resimt cu ardoare. Oare şi piatra mai trăieşte în sculpturi? Dar lutul? Dar gheaţa? Sau cele spuse s
