În a sa “Istorie criticã a literaturii române”, reputatul critic si istoric literar Nicolae Manolescu îsi manifestã din nou adevãrata sa eminesco-fobie. Una dintre afirmatiile sale ne-a stârnit uimire si nedumerire, totodatã. Manolescu sustine cã Eminescu nu este, sub nicio formã, actual, si îi combate cu dârzenie pe cei care ar fi de aceastã pãrere. Este uimitor întru totul, deoarece este un adevãr de necontestat, o adevaratã axiomã, cã orice autenticã operã valoroasã din domeniul culturii nu are vârstã. Trãim cu aceleasi emotii de acum trei sau patru mii de ani imnurile zeilor concepute de egipteni, tulburãtoarele cugetãri despre viatã si suflet ale asirobabilonienilor, la fel operele literare din Grecia anticã etc.. Si atunci, cum sã nu fie actual Eminescu, prin opera sa, considerat o culme neatinsã a geniului românesc?

Un “strãlucit” precursor, în acest sens deplorabil, al lui Nicolae Manolescu, pãrintele Grama, îl considera pe Eminescu “tâmpit” pentru societate, prin tendintele si lucrãrile sale. Dacã înlocuim “tâmpit” prin “inadaptabil”, pãrintele Grama avea dreptate. Eminescu nu putea apartine unei anumite societãti, unui anumit timp sau unor anumite tendinte. Prin geniul sãu si prin moralitatea sa exemplare, Eminescu este national si universal si apartine, în primul rând, tuturor generatiilor românesti, referindu-ne la cele mai importante segmente ale acestora. Opera sa nu poate fi despãrtitã de omul Eminescu si, asa cum ea se aflã la mare înãltime valoricã, la fel se prezintã si omul. De obicei, si mã refer în principal la învãtãmânt, când biografia unui scriitor de valoare prezintã pete negre, si avem o multime de situatii de acestea, se recurge la sintagma “conteazã opera, nu viata autorului”. Desigur, este necesar (pedagogic, cel putin) sã recurgem la aceastã portitã de salvare în cazul unor Arghezi sau Sadoveanu, cu opere de exceptie, dar biogr