Imaginea Reginei Maria a României, îmbrăcată în uniformă de soră medicală, trecând de la un spital de campanie la altul, în timpul primului război mondial, a făcut înconjurul planetei. Presa franceză, britanică, americană consemna eforturile de război ale unei ţări în care până şi regina îşi risca viaţa îmbărbătându-i pe ostaşii suferinzi. La vremea aceea, Crucea Roşie Română avea deja o istorie de patru decenii. Infirmiere şi medici militari bine pregătiţi şi curajoşi trecuseră prin focurile altor bătălii.

Societatea de Cruce Roşie din România a fost înfiinţată la 4 iulie 1876, cu exact 137 de ani în urmă, iar primul său sediu a fost în incinta Spitalului Colţea din Bucureşti. În 1874, la 30 noiembrie, România adera (în sfârşit, după un deceniu de... gândire) la Convenţia de la Geneva, din 1864. Şi, după numai două săptămâni, goarna a sunat adunarea pentru medici, infirmieri şi voluntari!

Revenind la actul de înfiinţare a Crucii Roşii Române, din 4 iulie 1874, să amintim că pe acest document se regăsesc semnături ale unor personalităţi ale epocii, precum Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Prinţul Dimitrie Sturdza, Grigore G. Cantacuzino şi dr. Carol Davila (căruia îi datorăm, între altele, reformarea sistemului sanitar românesc în epocă). Primul preşedinte al Crucii Roşii Române a fost Prinţul Dimitrie Ghica, acesta a asigurat funcţia timp de aproape un sfert de secol, până în 1897.

Pe 20 iulie 1876, Societatea de Cruce Roşie din România primea botezul focului. O ambulanţă, dotată cu cele necesare şi însoţită de câţiva voluntari ­ un medic şi mai mulţi infirmieri – părăsea România pentru a acorda ajutor răniţilor din războiul sârbo-turc. Una dintre caracteristicile societăţilor de Cruce Roşie este solidaritatea între Societăţile Naţionale surori şi compasiunea arătate fiinţei umane, indiferent de tabăra din care face