Am trecut azi prin Herăstrău. În ”grădina japoneză”, oamenii de la spaţii verzi luau cu furcile iarba tunsă proaspăt şi o aruncau în remorcă. Remorca era deja plină de iarbă umedă, parfumată. Bărbaţii munceau fără să vorbească, îmbrăcaţi cam gros, afară era soare, pământul era încă ud. Poteca bătătorită pe care intenţionam să scurtez drumul era acolo, la câţiva metri.
Potecile au ceva anarhist! Cumva ilicite, ele opun pragmatismul individual şi opţiunea personală, viziunii estetice şi cumva constrângătoare a autorităţilor. Autorităţile ne propun alei! Asfaltate, betonate sau pietruite, întreţinute sau nu, ni se oferă alei de toate felurile! Ei bine, oricât de multe ar fi aleile, potecile de pământ bătătorit apar mereu, uneori la doar câţiva paşi distanţă de o panglică de asfalt. Nu ştim niciodată cine a călcat primul iarba, nu vom cunoaşte nicicând cine este deschizătorul de drumuri. Dar, tăcuţi şi anonimi, pas cu pas şi om după om, ne croim drumuri după sufletele noastre, sfidând opţiunea autorităţilor!
E, poate, un fel de demonstraţie arhaică a pragmatismului (căci poteca propune întotdeauna cel mai scurt drum de la punctul A la punctul B), ori un fel de critică estetică faţă de itinerarul impus de autorităţi, un gen de nostalgie după sentimentul călcării pe pământ viu, neatins! Doar că o potecă e cu atât mai bătătorită, cu cât e mai eficientă. Ultima dată când am mers pe ea (adică acum câteva zile) chiar aşa era: ca o piele aspră şi dură, de rinocer! Gălbuie, tare, plină de crăpături şi de praf. Era aşa de bătătorită, încât iarba se termina la marginile ei ca o pădure în buza unei prăpăstii. Nici un pic de viaţa vegetală nu se mai vedea pe limba aceea de pământ, aparent sterilizat de tălpile oamenilor.
Azi m-am oprit la capătul potecii! În faţa mea nu se mai întindea drumul ştiut! În schimb am găsit o fâşie d
