Pentru actualul guvern, la fel ca pentru toate celelalte dinaintea lui, transparentizarea cheltuirii banului public este un subiect închis, atins superficial doar în campaniile electorale. Cu cât se ştie mai puţin despre felul în care mediul politic cheltuieşte banii publici, cu atât mai bine pentru aleşi, numiţi şi pentru rudele sau pentru prietenii lor.

Când doar câteva sute de entităţi ale statului sunt obligate să fie transparente în achiziţiile făcute, dintr-un total de peste 17.000, este evident că influenţa mediului politic în economie este în continuare mult prea mare pentru a vorbi despre dezvoltare. Este prea mare pentru a permite coagularea unui mediu privat puternic, generator de bunăstare.

Este vorba despre cumpărături de peste 15 miliarde de euro făcute anual de entităţi ale statului, cheltuieli despre care nu se ştie aproape nimic. După şase luni în care a crescut, prin lege, transparenţa cheltuirii banului public, puterea a revenit asupra deciziei şi a redus numărul de companii în care statul este acţionar şi de regii autonome care trebuie să facă licitaţii publice.

Cu această ocazie contribuabilii au putut afla de la aleşii lor că transparenţa este o idee periculoasă care, pusă în practică, taie din profituri şi duce la concedieri masive. Ea poate duce la faliment, pentru că durează prea mult să faci o licitaţie publică, verificată de instituţiile statului, la care să se poată depune contestaţii. Se pare că, într-un fel sau altul, este periculos ca unele cheltuieli să fie făcute publice. Şi este periculos, dar nu pentru economie, ci pentru mediul politic.

Cheltuirea banului public este un secret de stat în România. Până şi rezultatele licitaţiilor publice sunt mincinoase. Preţul final din oferta câştigătoare nu se regăseşte aproape niciodată pe factura finală. Pe circuit apar fel de fel de anexe şi de acte adiţionale ast