Si-au incheiat domniile bolnavi sau senili. Uneori, agonia lor a fost aparent interminabila, in conditiile in care succesiunea lor era o chestiune delicata, vezi periculoasa.

Puterea creaza dependenta. Istoria o demontreaza prin atatea exemple, mai vechi sau mai recente, scrie publicatia franceza Le Point. Multi lideri, mai degraba autocrati decat democrati, au refuzat sa se retraga intr-un anumit moment al guvernarii lor, preferand sa mearga pana la capat. Dar, ce se intampla cand sfarsitul se apropie?

Iosif Stalin (1878-1953). S-a crezut vesnic, s-a crezut inoxidabil precum otelul (stali in limba rusa inseamna otel). Cand, la 11 martie 1953, „tatucul poporul” se pravalea in urma unei hemoragii cerebrale, elita politica sovietica s-a blocat. Cei care au asistat la scena si cei chemati imediat sa fie alaturi de Stalin in acele momente au ezitat sa cheme medicul. De frica? Sau a fost doar dorinta interesata de a-l lasa sa moara? Oricum, decesul a fost anuntat oficial dupa patru zile, iar lupta pentru putere s-a dat pana in septembrie, cand Nikita Hrusciov a reusit sa se impuna ca prim secretar al PC. Dar Stalin va ramane insa in spiritul liderilor de atunci pana in 1956, cand a fost condamnat cultul personalitatii sale.

Mao Zedung (1893-1976). Bun cunoscator al tuturor mecanismelor masinii comuniste chineze, Mao a reusit sa se mentina la conducerea tarii aproape 30 de ani. Dar incepand din 1974, tarea lui de sanatate, afectata de boala Parkinson, l-a impiedicat sa mai participe la viata politica. Cand Marele Timonier a fost declarat mort, la 9 septembrie 1976, adica la sapte zile dupa o criza cardiaca, in fruntea tarii s-a creat un mare vid de putere, inainte ca Deng Xiaoping sa preia fraiele guvernarii.

Leonid Brejnev (1903-1982). Dupa 18 ani de guvernare, cand a fost lovit de o criza cardiaca, in martie 1982, Brejnev nu s-a retras: a r