Tu nu te-ai săturat să faci mişto? Tu nu te-ai săturat să-ţi pui pe Facebook că un ministru, Pricopie, de exemplu, e un analfabet? Tu nu te-ai săturat să-ţi faci vecinul „băsist împuţit”? Sau vecina „USL-istă spălată pe creier”?

Sau să-ţi dezmierzi copilul cu-n: „Eşti prostul clasei, mă!”? Sau să-ţi blestemi ţara şi să-ţi promiţi că o să pleci, dracului, de aici! Că o să pleci şi o să se aleagă praful în urma ta, de toţi şi toate! Tu nu te-ai săturat să te uiţi în stânga ta sau în dreapta ta şi să-i vrei răul celui de lângă tine? Să râzi când greşeşte? Să sari în sus de bucurie atunci când ăluia, omului din preajma ta, îi este rău?

Mă întreb, de câteva zile, dacă e posibil ca-n ţara asta să facem măcar o singură dată ceva de bun-simţ. Să trecem cu fruntea sus printr-un eveniment. Unul important. Unul care să ne atingă pe toţi, de la un capăt la altul. Ca Bacalaureatul, de exemplu. Să ne uităm la noi şi să fim mândri. Mândri că suntem buni, că suntem deştepţi, că suntem harnici, că ne vedem un viitor dacă nu de succes, măcar unul decent.

Mă întreb, de câteva zile, ce ne lipseşte. Ce ne lipseşte de suntem incapabili, ca naţie, să reuşim odată să păşim în acelaşi timp înainte. Să facem pasul hotărât. Să ştim încotro mergem. Să ştim ce ne aşteaptă. Să ştim la ce vrem să ajungem. Să lăsăm odată deoparte frustrările, miştocăreala, hliziturile, panarama, invidiile şi josniciile! Să ne scuturăm bine de rele, să ne umplem sufletele de bucurie, de entuziasm, de chef de viaţă! Să ne ştergem minţile de dezastre şi minciuni. Să ne privim de sus şi să păşim. În acelaşi timp. În acelaşi ritm. Înainte.

Mă întreb, de câteva zile, de ce, de fiecare dată, România se bucură când îi e rău. Facem circ naţional cu „decâtul” ministrului Pricopie. Strigăm după demisii! Sărim în sus ca arşi şi huiduim o clasă întreagă de profesori. Le punem într-o secundă eticheta de ş