Tatăl meu foloseşte des această expresie. Mă biciuieşte cu ea atunci când debitul meu verbal îl întrece pe cel al apelor Dunării în zilele lor furioase. Şi nu-mi amendează neapărat cantitatea de cuvinte pe care o slobozesc în unitatea de timp, cât mai cu seamă faptul că, supărată fiind (chiar dacă pe bună dreptate!), nu rezist tentaţiei de a mă lăsa târâtă în adevărate conflagraţii verbale cu cei care au fost nedrepţi, incorecţi sau care m-au călcat "pe coadă". Sunt sigură că-i veţi da dreptate tatălui meu atunci când spune că, mai întotdeauna, cea mai înţeleaptă tactică este tăcerea. Cea "de aur", cum o numeşte bine cunoscuta zicală. De câte ori, neputând să ne ţinem în frâu cuvintele, ajungem să dărâmăm, în loc de a construi? De câte ori furia ne aşază pe nas ochelari de cal, în numele ei cuvintele ajungând să nedreptăţească oameni, în esenţă atât de buni? De câte ori nu ni se-ntâmplă să rostim vorbe pe care apoi le regretăm o viaţă? Şi cât de des nu ne-am autoadministrat concluzia "Mai bine tăceam!" după ce am constatat ce brambureală a putut isca o neinspirată luare de cuvânt?
...De nenumărate ori, pe traseul dintre "minte" şi "cuvinte", apare câte un scurtcircuit. Şi tot de atâtea ori, deşi o voce lăuntrică ne avertizează că ne-ar fi mult mai cald şi bine dacă am tăcea, înghiţindu-ne vorbele. Necuratul - care sălăşluieşte în fiecare dintre noi - îşi vâră coada neîncetat, trăgându-ne de limbă şi punând-o în slujba sa. Ca urmare, şuvoiul de cuvinte e slobozit cu dublul său efect: NOI ne răcorim, iar duşmanii sporesc!
Mie, personal, mi-au trebuit destui ani până să mă vindec de patima de a spune franc ceea ce gândesc. De pornirea de a-mi executa duşmanii cu mitraliera limbii. De imprudenţa de a mătura orice loc de "bună ziua". Oamenii pe care i-am pus la zid pentru vinile lor au ajuns deseori, printr-o nemiloasă ironie a sorţii, să-mi
