În Suedia nu există bacalaureat la nivel naţional, ci doar un examen pentru cei care vor să studieze în alte state. În Belgia există doar un certificat de studii de bază la 12 ani.

În Franţa examenul este pe trei categorii, una generală pentru cei care vor să urmeze studii superioare, una tehnologică pentru cei care vor să urmeze specializarea pe meserii şi una profesională pentru cei care vor să urmeze şcolile profesionale. În Italia sunt trei probe scrise şi trei probe orale la toate materiile ultimului an. Bacalaureatul românesc a fost introdus în perioada interbelică în 1925 de către Dr. Constantin Angelescu, fiind împrumutat, precum era moda, de la francezi. Încă de la implementarea lui pe plan naţional a fost denumit examen de maturitate. Dacă este să îl traducem ad literam din latină, el ar însemna „baie de lauri”, încununarea succesului la finalul celor patru ani de liceu. Oricât de emoţionantă şi suavă ar fi această incursiune în istorie, trebuie să revenim în prezent şi să vedem în ce s-a transformat BAC-ul nostru cel de toate zilele. Astfel, pornim prin a spune că traim într-o societate care nu acceptă eşecul, dar care nu cultivă în mod special succesul. Elevii sunt supuşi unei presiuni care nu explică finalitatea urmărită de programul de învăţământ. Când vorbim de bacalaureat dincolo de cerinţele metodologice, vorbim de primul examen important din viaţa unui adolescent, examen supranumit si examen de maturitate. Însă el degenerează într-o adevărată frenezie naţională scoţând în evidenţă, în mod ostentativ, maturitatea subiecţilor pasivi. Elevul tinde să se transforme într-o marionetă coordonată în mod stângaci şi spre un scop inexact, având drept consecinţă directă discrepanţa între aspiraţii şi impuneri. Atât părinţii cât şi profesorii exercită asupra elevilor o presiune psihologică. Frenezia părinţilor este alimentată de stres, de relaţiile socia