Ce este fascinant în poveştile cu spioni este atât faptul că toată lumea se preface că nu ştia, cât şi faptul că toţi participanţii susţin că vor lua măsuri. De fapt, în spionaj ca şi în dragoste, în război sau într-un scandal, este nevoie de doi.
Din principiu, deci, poveştile cu spioni sunt întotdeauna superbe – vorbesc de cele reuşite, care trec de gradul doi de comprehensiune, gen, tu îl spionezi pe cutare, care la rândul lui îl spionează pe un terţ, şi toţi actorii mor la final – , la finalul lor afli mai multe decât te aşteptai şi chiar jubilezi: trăim, până la urmă, într-o lume sigură. Cum ar putea fi altfel dacă ne spionăm reciproc iar în pat se află chiar duşmanul-spionul principal?
Afacerea Snowden începe să prindă forme nebănuite, de la un simplu caz s-a ajuns la câteva, individul a vizitat deja câteva state, a depus câteva cereri de azil, şi, ca în orice poveste cu spioni care se respectă, apar, puţin, şi ruşii. Deci nu o să ne plictisim, after all, până la urmă suntem serviţi cu o superbă poveste de dragoste şi ură, in perioadă estivală, când presa de regulă duce lipsă de subiecte iar criza face ravagii asemeni unei boli contagioase, mortale, tăcute.
Partea proastă este că acest scandal este unul casnic, nu între duşmani atavici, mai mult sau mai puţin recunoscuţi, ci între parteneri, aliaţi, în NATO şi în multe altele. Cu atât mai fascinant ca scenariu, dar cu atât mai trist ca evidenţă. În lumea în care trăim, nici în prieteni nu poţi avea încredere, şi culmea, cotidianul tot ne este plin de atentate, de crime, de războaie...de spioni. Ca şi cum toate ar fi în van: cheltuielile cu tehnologia, solda spionilor, nervii, aşteptarea. Culmea ar fi să se afle că de fapt şi europenii îşi spionează aliaţii?! Plus deznodământul... cine va comanda de fapt moartea lui Snowden? Un bun subiect de film cu Tom Cruise, voilà.
Post scriptum. Lady
