Cel mai bine se poate dibui obtuzitatea politicienilor în relația acestora cu arta. Las deoparte ideea de sorginte ceaușisto-stalinisto-carlistă că arta ”musai trebuie” să fie folositoare. Adicătelea arta să fie pentru popor și pentru binele lui, să cânte nația și mai marii ei.
Afirmațiile acestea sunt mai întotdeauna însoțite de un soi de paternalism imbecil al politicienilor care se consideră cu misie istorică iar arta, un decor al existenței lor pe pământ. Un ceva pentru party. Niciunde mai mult decât aici, în relația administrațiilor cu arta, nu se poate vedea mai bine moștenirea gândirilor totalitare, fie ele național-comuniste, antonesciene, naziste, musoliniene.
Poate unii din mediile literar-artistice își mai aduc aminte de plenarele mult-iubitului conducător din Scornicești în care dumnealui ne spunea agramat cum e cu menirea artei și, mai ales, cu felul în care ar trebui să se exprime aceasta: cuminte, adulatoriu, cu drag de muncitori și țărani. Creatorii erau trimiși în uzine și pe ogoarele patriei să descrie fericirea de partid și de stat. Oricare originalitate, ba chiar orice pesimism, erau un atentat la sănătatea morală, politică, socială și estetică a nației care era întotdeauna ceea ce dictatorii își închipuiau ei că trebuie să fie. Și asta pentru că dictatorii, nu-i așa?, sunt poporul!
Să nu gândiți cumva că am scăpat de toate astea. Vă reamintesc nemulțumirile unor mahări dintre noi că noul film românesc este un atentat la imaginea (obligatoriu) idilică a realităților românești. S-a spus adesea că tinerii regizori câștigă premii de prestigiu pentru faptul că dau glas celor care ne denigrează. La fel spunea și marele cârmaci prin anii 80: cerea optimism, voie bună și țărănci rujate în ansambluri folclorice monotone și plicticoase.
Să dau acum câteva exemple locale: la începutul mandatului său, actualul pri
