Să mergi repede pe DN1 e ca și cum ai vrea să-ți numeri flocii cu mănușa de box. E maxima unui șofer de TIR, iar eu am selectat din declarația omului doar ceea ce nu avea legătură cu mama lui Băsescu. De fapt, aici nu e vorba despre mame, decît în măsura în care ele au născut fii proști și hoți, pe care hazardul i-a adus apoi, prin mîna noastră, în fruntea unui stat debil. Statul român nu s-a învrednicit, de aproape un secol, să lege Transilvania de România printr-un drum decent. Oltenia, Banatul, Moldova sînt, la rîndul lor, izolate de țara pe care o compun, prin gropi milenare, șosele începute de daci și poteci asfaltate de urmașii hoților pecenegi. A existat, totuși, cîndva, un zvîc de orgoliu și rațiune românească, dar ea a venit de la un neamț. Cînd Dobrogea a devenit parte a României, după războiul din 1877, Carol I a încredințat unui strălucit inginer franco-român, Saligny, construcția unui dublu pod de cale ferată peste Dunăre. Terminat în 1895, podul e o capodoperă care se studiază și azi în universități, și a cîntărit, la vremea aia, cît zece autostrăzi. Dobrogea s-a simțit acceptată, primită la sînul noului stat și tratată cu atenția istorică și economică pe care o merita. N-am să spun acum că Băsescu, de cinci ori ministru la Transporturi, de două ori primar și de patru ori președinte, ar fi trebuit, măcar ca tătar dobrogean, să resimtă un pic această viziune regală asupra infrastructurii. Am să spun doar că și mamele altor idioți ajunși la putere au o contribuție la reducerea vitezei de deplasare.

Reportaj

Dar să revenim la DN1, fiindcă, odată dus în Ardeal, e greu să revii, pe altundeva, la București. Acest fir subțire de asfalt, pe care se îngrămădește Muntenia atunci cînd vrea să ajungă la Brașov, e simbolul zbaterii României în mersul ei pe loc. De douăzeci de ani, șoferii se împotmolesc în aceleași cozi de la Comarnic și Bușteni. D