Condamnarea lui Cristian Cioaca la 22 de ani pentru uciderea sotiei sale Elodia, adica pentru omor calificat, si pentru profanarea cadavrului acesteia reprezinta mult mai mult decat deznodamantul unei telenovele care a tinut ani buni prima pagina a ziarelor si inceputul jurnalelor de stiri. Ea reprezinta un moment foarte important pentru jurisprudenta romaneasca.

Este una dintre foarte putinele dati in care un suspect de omor este condamnat, e drept deocamdata nu definitiv, pentru omor fara a exista cadavrul victimei. Este insa pentru prima data cand condamnarea vine fara sa fi fost gasita nici cea mai mica urma din cadavru si/sau fara a avea o marturisire a criminalului care sa clarifice filmul crimei.

Practic, in loc de cadavru avem o hotarare judecatoreasca de declarare a decesului, iar covarsitoare pentru condamnarea lui Cristian Cioaca au fost probele circumstantiale administrate de anchetatori.

Este un semnal foarte important pe care Justitia il transmite societatii - nu exista crima perfecta. Pe de-o parte, cei care au comis sau intenationau sa comita un omor mizand pe faptul ca vor ramane neprinsi pentru ca vor distruge sau vor ascunde cadavrul au un motiv serios sa dea inapoi.

Lipsa cadavrului nu este un motiv pentru a scapa de raspundere.

Cristian Cioaca, condamnat la 22 de ani de inchisoare pentru uciderea Elodiei

Pe de alta parte, sentinta primita de Cristian Cioaca este o dovada ca minciuna dusa pana in panzele albe si atitudinea sfidatoare reprezinta cea mai proasta solutie de aparare.

Daca fostul politist isi recunostea vina, marturisea mergand eventual pe ideea loviturilor cauzatoare de moarte, daca spunea unde a ascuns cadavrul sau ce a ramas din el, cel mai probabil ar fi primit o pedeapsa mai mica, gratie incadrarii juridice diferite si beneficiind de circumstanta un