În fiecare an, la începutul verii, se umple ţărişoara, pentru câteva zile, de comentarii şi opinii despre bacalaureat şi examenul de capacitate. În restul anului, despre problemele reale ale educaţiei se tace vârtos.

Examenele finale nu sunt decât un vag şi imprecis instrument de măsură, cu multe variabile, pentru calitatea învăţământului românesc. În zgomotele televiziunilor, ele au început să fie judecate precum topurile de vedete sau sondajele: se comentează sumar procentele de admişi ori respinşi, se “scot în faţă” cazurile-limită ori extremele (“la liceul cutare n-a luat nimeni bac-ul”, “în judeţul cutare au promovat cei mai puţini”) şi, pe baza lor, se dă cu părerea abundent şi se trage concluzia că “n-ar fi rău să fie bine”. Se rostesc, de fapt, cantităţi impresionante de nimicuri. Foşti miniştri sunt aduşi iute în studio să-i spună poporului ce şi cum, de parcă şezutul (politic!) în scaunul ministerial ar însemna că au şi devenit experţi în problemă. Inconturnabila doamnă Ecaterina Andronescu, de pildă, vorbeşte peste tot despre cum ar trebui rezolvate problemele educaţiei; de ce nu le-a rezolvat în timpul mandatului? Actualul ministru şi cel dinainte au devenit repere şi unităţi de măsură: cică am avea acum, spun unii, “bac-ul de tip Pricopie” şi “bac-ul de tip Funeriu”, “capacitatea uselistă” şi “capacitatea pedelistă”. Şi uite-aşa, în iureşul politicii proaste de pe Dâmboviţa, educaţia copiilor a devenit încă un instrument prin care partidele se contrează şi îşi plătesc poliţe.

Caraghioşii care ne conduc nu îşi dau seama, totuşi, că toată vorbăria lor despre reforma educaţiei e apă de ploaie şi că, deocamdată, singura reformă adevărată a învăţământului românesc e cea a lui Spiru Haret, de acum mai bine de o sută de ani? Şi că, oricât s-ar contra pe la televizor, rezultatele “reformelor” din ultimii 20 de ani sunt nule? Să recapitulăm câteva fap