„112 ce urgenţă aveţi?” e întrebarea care se repetă de sute de ori în fiecare zi la dispeceratul la care apelează clujenii în caz de urgenţă. Telefonul sună din minut în minut, iar echipele de medici şi asistente de pe salvare sunt pregătite pentru a rezolva cât mai multe intervenţii. Pe umerii lor apasă o responsabilitate extrem de mare, la care se adaugă oboseala din timpul celor 12 ore de tură. Cu toate acestea problema cea mai mare rămâne în continuare numărul mare de apeluri false sau care anunţă o situaţie gravă, iar odată ajunşi la faţa locului echipajul de pe ambulanţă constată că nu s-a petrecut nimic grav.

Zi sau noapte, munca este la fel pentru cei de la dispeceratul „112”. Echipele de intervenţie trebuie să fie pregătite pentru orice, în fiecare moment. Nu există ore de masă, nu există pauze; totul se întâmplă din cauza sutelor de apeluri, care uneori par a nu se mai opri.

Primul echipaj cu care pornim la drum este format dintr-o asistentă şi un ambulanţier. Deşi au experinţă de zeci de ani în domeniul medical, formează o echipă doar de câţiva ani. Cadrele medicale de pe ambulanţe spun că cea mai grea parte a muncii este aceea de a fi informat greşit, iar când ajungi la faţa locului să-ţi dai seama că problema pacientului nu e o urgenţă medicală.

“Bună ziua, ce s-a intamplat? Vă simţiţi rău? Vă ştiţi bolnav cu ceva, cu inima? Aţi luat ceva medicamente, nu aţi luat nimic?”, sunt primele întrebări ale asistentei Cristina Gârboan.

Pacientul e un bărbat care nu a mâncat nimic de zile întregi şi care a cam uitat de măsura paharului. Deşi nu este la prima abatere, iar ambulanţa a mai venit la bărbatul în cauză, acesta nu şi-a schimbat năravul.

“Dacă vorbeşti cu ei şi dacă îi faci să înţelegă că tu ai venit să-i ajuţi şi să simtă căldura ta, atunci ei îşi deschid sufletul şi îţi spun absolut tot. Mi-a spus că e cardiac, dar nu e investig