Cetatea Nicopolei e legată de istoria României în două momente istorice, mult îndepărtate unul de celălalt. Unul este cel din 25 septembrie 1396 (28 septembrie, după unele surse), când, la sud de Dunăre forţele creştine se înfruntau cu cele otomane, conduse de Baiazid Fulgerul. A mai fost numită şi „cruciada de la Nicopole”, având toate caracteristicile cruciadelor Evului Mediu, iar ofensivei catolice – finanţată în mare măsură de Franţa, Anglia şi Ungaria şi binecuvântată de Papa Bonifaciu al IX-lea – i s-a alăturat şi voievodul Mircea cel Bătrân, domn al unei ţări ortodoxe. Aflată la graniţa (fizică) între creştinism şi islamiscm Valahia beneficia de avantajul unei armate familiarizată cu strategiile de luptă otomane (să ne amintim fie şi numai victoria de la Rovine, care demult a ajuns pagină de carte... de literatură, nu doar de istorie). Din păcate, orgoliile occidentalilor au prevalat în stabilirea strategiilor şi conducătorilor creştini ai luptei de la Nicopole – propunerile voievodului muntean au fost respinse, aşa cum a fost respinsă şi sugestia de aşezare a lui Mircea cel Bătrân la comanda aripii drepte cruciate, care avea să deschisă atacul –, iar victoria otomanilor a venit (aproape) de la sine.
Bătălia de la Nicopole din 1396 fixează, în istorie, reperele aşezării ulterioare a turcilor la sud de Dunăre. După aproape o jumătate de mileniu, tot la cetatea Nicopole (de data aceasta aflată sub stăpânire turcească) avea să se joace unul dintre capitolele importante ale Războiului Ruso-Turc din 1877-1878, la care a participat şi România (care îl trece în propria-i carte de istorie sub numele de Războiul de Independenţă, căci la finele lui românii ies, definitv, de sub „protectoratul” otoman).
Bătălia de la Nicopole a avut loc pe 3 iulie 1877 (16 iulie, stil nou). În câteva cuvinte, „schiţa” istorică a bătăliei este următoarea: Paşa din Vidin este tr
