În limba standard (exersată în şcoală şi folosită în zonele din mass-media încă necucerite de registrul colocvial-argotic) şi în alte variante ale limbii cultivate pare să se petreacă o schimbare insidioasă, greu de observat de către vorbitori, pentru că nu introduce elemente noi, ci intervine doar în raportul de frecvenţă între elemente stabile şi centrale ale limbii. Demonstrativul acesta înlocuieşte tot mai des pronumele personal el: tendinţa uzului se asociază (ca şi în cazul formei este, preferată lui e) cu sentimentul unei inadecvări stilistice. Pentru un număr tot mai larg de locutori, el pare să nu mai fie perceput ca suficient de elegant şi de solemn. Există explicaţii pentru această percepţie: el e o formă pronominală care aparţine tuturor registrelor limbii, în vreme ce acesta intră în opoziţie cu ăsta, marcînd mai clar separarea dintre formal şi informal. În plus, el este concurat de pronumele şi locuţiunile de politeţe: dumnealui, dumneasa, domnia sa, inclusiv de controversatul dînsul; în această serie, el e termenul în teorie nemarcat, în practică încărcat de consecinţele absenţei: forma situată în afara sistemului politeţii devine o formă nepoliticoasă.
DE ACELASI AUTOR "Fără dar şi poate..." Calmitate Regim şi dietă Postac, comentac, lăudac Prin extinderea diferenţierii stilistice se pierde, totuşi, ceva destul de important: există condiţii destul de clare, stabile în limbă, de folosire specializată a lui el şi a lui acesta, deşi ambele au rolul de indicatori ai situaţiei de comunicare (deictice) sau elemente prin care se reia informaţia despre o persoană sau un obiect deja menţionate (anaforice). Simplu spus (şi reducînd o mulţime de nuanţe), acesta, cu un corp lingvistic mai consistent şi cu valori suplimentare (apropierea în spaţiu), marchează obiecte mai puţin accesibile decît cele pentru care e suficient el (sau, şi mai bine, lipsa or
