Trenul meu merge cu vreo cinci kilometri pe oră. Parcă ar înainta pe sârmă. Aud o bătrână care îi zice unui tânăr îngrămădit de sacoşe: „Aici sunt mereu probleme. Acu’ două luni s-a rupt linia, dar a reparat-o repede privatul”.
Mi-e frică. În dreapta este Brateşul, acelaşi lac cu apă mâloasă şi malurile pline de stufăriş, în stânga sunt râpele negre, cu pământul surpat de ploi. Nimic nu s-a schimbat pe linia Bârladului, băi, tată! Nimic.
Nu-mi amintesc nici anul şi nici anotimpul. Dar îţi văd chipul împietrit. Te-ai aşezat la masa din bucătărie, cu braţele pe lângă corp, istovit. Mama s-a aşezat şi ea pe un taburet, cu palmele strângând în poală un şervet de vase. Femeia ta era pregătită să te asculte. Dar tu nu puteai să-i spui nimic. „Ce-ai păţit, Ilie?” – s-a interesat precaută. Simţise că nu erai în apele tale. Mâncarea din sufertaş era neatinsă. Mă uitam şi eu la tine ca prostu’.
„Ce-ai păţit, Ilie?” - a repetat mama. Te-ai uitat la ea, dar n-o vedeai: „M-am răsturnat cu maşina”. Nu ţi-am recunoscut vocea. Dar am priceput că „maşina” era locomotiva ta, un LDH, care trăgea garnitura de Bârlad. „Ai scăpat, Ilie”, şi-a făcut cruce mama. Tu ai râs de constatarea ei bleagă. Nu, nu erai o fantomă, erai chiar tu, bărbatul căruia îi spăla salopetele, îi punea mâncarea în sufertaş, îi călca pantalonii şi îi apreta cămăşile, o viaţă întreagă făcuse numai asta, ca orice femeie care ţine la bărbatul ei când iese în lume.
Râsul ţi-a domolit spaima şi ne-ai povestit cu o voce străină: te-a prins o alunecare de teren pe malul Brateşului, în drum spre Tuluceşti, a fugit linia, erai singur în „maşină”, de două ori te-ai rostogolit, numai locomotiva şi vagonul de Poştă s-au răsturnat, restul garniturii cu oameni s-au oprit pe şine, ca prin minune. „Şi cum ai ieşit din locomotivă?” – te-a întrebat mama. „Am spart geamul cu şurubelniţa din geantă!” – ai lămu
