Acumularea de care România are astăzi nevoie ca de aer, pentru a-şi asigura o creştere economică sustenabilă în anii imediat următori, nu e posibilă fără restructurări profunde. Necazul e că timp de aproape cinci ani, din 2009 şi până în prezent, în condiţiile crizei dure prin care trecem, desfundarea canalelor restructurării a întârziat.

Nu vor fi însă posibile noi întârzieri fără să plătim scump. Transformarea companiilor din economie, în special a celor de stat, în unităţi producătoare de bani numai o restructurare profundă o va aduce. O astfel de transformare, absolut necesară, e însă o marfă scumpă. Pentru că sunt absolut necesare reforme durabile – fără îndoială costisitoare! – şi nu cârpeli de pe o zi pe alta, mai ieftine iniţial, dar care în cele din urmă cer remedieri costisitoare.

Restructurarea nu înseamnă însă disponibilizări de personal, cum cred multe patronate sau mulţi manageri din companii private ori de stat. Ci trecerea la o economie eficientă şi performantă. De fapt, trecerea la un alt model al PIB-ului, mai apropiat de producerea bunăstării. Acum însă, nici populaţia, nici şefii din economie, în mare parte, nu văd că „standardul de viaţă” este un concept legat strâns de productivitate şi de rentabilitate, de inovaţia tehnică, de cultul lucrului bine făcut. În ultimă instanţă, de valoarea adăugată sustenabilă.

Principalele culoare de atac sunt exportul, investiţiile, inclusiv cele bugetare, industria prelucrătoare, serviciile şi fireşte consumul.

Dacă privim lucrurile doar la suprafaţă, dacă ochii noştri vor trece dintr-o dată de la imaginea suferinţelor din timpul acestei crize lungi şi grele, de care cu toţii ne-am săturat, la speranţa venirii primăverii pe care o aşteptăm potrivit vreunui calendar, s-ar putea să ne lăsăm înşelaţi de tic-tacul uriaşei pendule ce măsoară anotimpurile în economie. Fiindcă regenerarea econom