S-a întins pe caldarîmul murdar, printre cutiile lui de carton, şi mi-a zis: „Cînd am avut, pentru prima oară, sentimentul că viaţa mea s-a sfîrşit, că de-acum nimic important nu se mai poate întîmpla, că începe fără-de-rostul şi fără-de-sensul, începusem să fiu adolescent. Citisem ceva, nu mai ţin bine minte ce, şi mă cuprinsese convingerea asta crepusculară, pervers de satisfăcătoare. Îmi plăcea, într-un fel, convingerea că viaţa mea se sfîrşeşte. Nu, nu muream. Eram sigur că nu voi muri curînd, de fapt, eram sigur că nu voi muri deloc – doar gustam cu nesaţ sentimentul finalului ostenit, al finalului după prea multe. Apoi, momente de genul acesta am mai avut. Din cauza unei femei care nu. Din cauza unui ticălos care da. Din cauza unui vers, a unui cîntec, a unei ploi sau a unei ninsori, ori a unui soare strivitor, din cauza unei pierderi sau din cauza unui cîştig, din cauza unei priviri, din cauza banilor care lipseau ori din cauza altor neputinţe mai mari, pe măsură ce le (re)conştientizam, cum ar fi neputinţa de a fi călugăr sfînt, neputinţa de a fi tenor de mare clasă, neputinţa de a fi balerin ca Nureev, neputinţa de a fi dirijor ca Celibidache, neputinţa de a fi poet, neputinţa de a fi preşedintele României, neputinţa de a mă face iubit de toţi, de absolut toţi şi cîte alte neputinţe. Oho, de cîte ori am avut convingerea că viaţa mea s-a încheiat, că gata! Aş zice că această convingere a însoţit, ca o umbră, absolut toate melancoliile mele, şi cum temperamentul îmi este foarte predispus la melancolie, am simţit convingerea finalului foarte des.
DE ACELASI AUTOR O soluţie nu chiar nebunească pentru România Capitalismul bun există! Simple note privind televizorul O constituţie fără iluzii Melancolia – zice Agrippa – eliberează sufletul (minunată treabă!) şi aşa prinde aripi imaginaţia (imaginatio), se nasc demonii de jos şi orice om care se lasă cup
