Dacă ar fi să ne luăm după naraţiunea colocvial-memorialistică a fostului Premier al României, Radu Vasile, fie-i ţărîna uşoară!, care, la rîndul său, citează "o aroganţă" marca Putin: "Nu mare lucru"! Este vorba, desigur, despre ceea ce ar mai fi rămas din tezaurul statului numit România, încredinţat spre păstrare, cu acte în regulă, statului numit Rusia care, la rîndul său, a semnat de primire pentru el, pe acte în regulă! Superficialitatea juridică şi, nu în ultimul rînd, incredibila slăbiciune politică cu care a fost abordat subiectul, după 1990, merită un dram de atenţie, fie şi numai pentru că ne poartă în zona unei teme mai generale, pe care o putem numi: "Tezaurul Nostru".
Cu cel din Rusia, din punct de vedere juridic, lucrurile sunt mai clare chiar decît lumina zilei: este vorba despre obligaţii asumate între state, prin acte de drept care nu pot fi nici renegate, nici abrogate, nici ignorate. În virtutea celui mai general principiu de drept internaţional, prin care statele se angajează să-şi respecte cu bună credinţă obligaţiile asumate prin tratate, convenţii şi alte tipuri de înţelegeri oficiale (pacta sunt servanta), restituirea tezaurului de la Moscova nu este o chestiune "negociabilă" sau care ar depinde de ceea ce au făcut autorităţile Rusiei, ori altcineva, cu bunurile lichide şi nelichide care constituiau acel tezaur. Obligaţia de restituire nu poate fi prescrisă, decît dacă ea ar apărea ca atare consemnată într-un alt act juridic internaţional, cu aceeaşi valoare ca şi cel iniţial, sub condiţia ca acesta din urmă să nu prejudicieze statul numit România şi drepturile sale patrimoniale! Ceea ce depinde de bunăvoinţa autorităţilor de la Moscova, oricare ar fi ele, este îndeplinirea cu bună credinţă a acestor obligaţii!!! Un exerciţiu la care, încă din timpul lui Lenin, autorităţile ruseşti nu au excelat, mai ales cînd a fost vorba despre "can
