Concediul de la Bran se înscrie în acea clasică poveste care începe cu „frumoasă ţară, păcat că…“. Probabil că dacă n-ar fi castelul, zona aceea ar intra într-un anonimat pe care l-ar merita cu vârf şi îndesat, nu pentru că natura n-ar fi revărsat acolo mare şi multă bogăţie, ci pentru că oamenii transformă totul într-o urâţenie greu de suportat.

Pe malurile râului era organizat un aşa-zis festival culinar, de fapt un amalgam de fum de mici şi muzică pseudo-populară dată la maxim. Intrarea în Castel o găseşti cu greu căci zeci de tonete cu tot felul de obiecte deloc tradiţionale străjuiesc drumul până la cetate. Nici după ce achiţi biletul de intrare şi intri pe proprietate nu scapi de comercianţi. După un tur rapid al încăperilor, viteza fiind dictată de cei doi prichindei care n-aveau răbdare să se lase impregnaţi de istoria locului, am ajuns în curtea interioară unde un ghid spunea bancuri lungi cu vampiri unui grup de turişti englezi. De altfel, Branul părea luat cu asalt de străini, de data asta nu în scop de cucerire, ci de plată şi răsplată – dau bani şi primesc în schimb glume despre Dracula. Erau asiatici, erau vorbitori de spaniolă, engleză, franceză, germană, italiană.

Din păcate, nuferii de pe lac şi liniştea de pe proprietatea înverzită sunt sfârtecate de tirurile care trec prin mijlocul localităţii, de lipsa trotuarelor pe lungi porţiuni, de serviciile proaste de la unele terase (băuturile aduse odată cu mâncarea), de maidanezii care se luptă printre picioarele turiştilor, de preţurile exagerat de mari.

Din fericire, pensiunea unde am fost cazaţi nu s-a înscris în aceste repere negative, fiind construită cu bun gust, cu grijă pentru familii, cu tobogane, leagăn, groapă cu nisip, camere mari cu balcoane mari şi vedere spre munţi şi castel. Mâncarea era chiar ca la mama acasă: ciorbă de perişoare, de curcan, supă, friptură la cu