De Ziua Americii, publicăm reflecţiile dlui George Cristian Maior despre "rolul şi locul României în cadrul curentului atlantist, mai ales implicaţiile strategice pe care le-ar avea jocul diplomaţiei româneşti, dar şi efortul societăţii civile, în noua paradigmă transatlantică", articol din ediţia nr. 33 a revistei FP România (martie/ aprilie 2013). „Oceanul Atlantic nu este frontiera dintre Europa şi Americi, ci marea internă a unei comunităţi de naţiuni aliate unele cu altele de geografie, istorie şi necesitate vitală.” – Walter Lippmann

După 1989, aspiraţiile româneşti în materie de politică externă au fost conjugate în deja binecunoscuta sintagmă de „euroatlantic”, o expresie acum larg răspândită în discursul politico-diplomatic românesc, în literatura de specialitate, dar şi în spaţiul mediatic mai general. De la studii şi cercetări la documente strategice, practic nu există documente care să trateze dimensiunea externă şi de securitate a României fără a face referire la „interesele şi valorile euroatlantice”. Uzul exagerat al acestei locuţiuni comportă însă un risc, anume diluarea înţelesului acesteia sau limitarea euroatlantismului la procesele aferente evoluţiei Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, când, de fapt, NATO este doar materializarea, într-adevăr una exponenţială, a ideii de comunitate atlantică.

Definit ca „filosofie”, „doctrină”, sau pur şi simplu „pledoarie” pentru o cooperare cu mai multe valenţe între naţiunile de pe cele două ţărmuri ale Atlanticului, atlantismul implică cel puţin două componente: una ideatică, de „comunitate imaginată”, în acelaşi sens în care Benedict Anderson reflecta asupra formării naţiunilor, şi o alta ce se referă la calculul strategic, la interesele naţionale ale statelor şi societăţilor care aderă la această comunitate. Luând în considerare eterogenitatea actorilor, fireşte că asistăm la desfăşurar