In urma cu un an la vremea aceasta ne aflam in plina tentativa de lovitura de stat. Avocatul Poporului si presedintii celor doua Camere fusesera demisi intempestiv pentru a deschide drum liber procedurii si modificarilor legislative neconstitutionale necesare suspendarii presedintelui.

Aveau sa urmeze ordonantele de urgenta de amputare a atributiilor CCR si de modificare a cvorumului pentru referendumul de demitere, pe care nu mai avea cine sa le atace la Curtea Constitutionala. Si pe 6 iulie a fost votata si suspendarea.

Era clar in acel moment ca nu persoana lui Traian Basescu era tinta principala. Tinta era Justitia dupa socul major provocat de condamnarea si incarcerarea lui Adrian Nastase. Dupa cum a si recunoscut Dan Voiculescu: "nu avem puterea pana nu avem Justitia". Asta insemna schimbarea procurorilor sefi, in primul rand a lui Daniel Morar, schimbarea presedintelui ICCJ si incalecarea CSM.

Pe vremea aceea, Traian Basescu era dispus sa moara cu Justitia in brate, o declara in afara oricarei negocieri posibile si acesta a fost motivul principal pentru care referendumul a esuat.

Cei care nu s-au dus la vot nu au ales aceasta forma de protest neaparat pentru a-l apara pe presedinte, ci pentru a apara statul de drept aflat sub un asalt feroce. Aceasta rezistenta a majoritatii populatiei, chiar si a multora dintre cei deja dezamagiti de Traian Basescu, combinata cu reactia externa vehementa, au impiedicat in aparenta strivirea statului de drept. Dar dincolo de aparenta?

Ce vedem la un an de atunci? Ca procurorii sefi au fost negociati la taraba, procuror general a ajuns un individ respins initial de CSM, alesul Monei Pivniceru, un indezirabil din punct de vedere profesional. In structura de conducere a parchetelor gasim din nou figuri din perioada Botos-Amariei, dar si prieteni intimi ai unor