Există nişte canoane ale democraţiei pe care toţi binevoitorii corect politici ai lumii occidentale le-au predat fără încetare lumii noi, cea născută după căderea Cortinei de Fier din tenebrele dictaturilor comuniste. Sau, dincolo de Europa, din umbra dictaturilor de tot felul. Principiul fundamental era cel al statului de drept cu instituţii precis desenate şi cu puteri la fel de clar definite, totul existând în sistemul politic caracterizat de existenţa unei legitimităţi date de alegeri libere şi democratice. Era de aşteptat, conform canoanelor, ca intervenţia armatei egiptene pentru a da jos un preşedinte ales democratic, să pună o oarece problemă liderilor lumii occidentale. Nu s-a întâmplat deloc aşa, nici acum şi nici în alte cazuri absolut similare petrecute în Africa ultimilor ani. A prevalat raţionamentul, desigur important şi de vital, al nevoii de a reacţiona împotriva unui val de islamism fundamentalist care a cuprins Egiptul, laolaltă cu multe dintre ţările din Maghreb şi Orientul Apropiat. În plus, indirect dar cu foarte multă precizie, s-a transmis şi un mesaj clar şi Turciei dar şi altor ţări din zonă, unde armata ar putea să aibă acum la fel de puţine ezitări în a interveni dacă evoluţiile islamist fudamentaliste nu sunt imediat potolite. Foarte bine, dar cu asta s-au rezolvat problemele? Absolut deloc, pentru că, de fapt, se repune întrebarea dacă ţările din zonă sunt posibil de guvernat altfel decît prin existenţa unei armate care să joace rolul unui judecător suprem al politicii interne, supraveghind, analizând şi oferind verdict finale, deasupra legilor existente şi Constituţiei pe care o pot suspenda în orice clipă. Da, se poate răspunde, dacă se constată o ameninţare fundamental la valorile naţionale. Cazul Egiptului, unde, din nou, organizaţia Fraţilor Musulmani este pusă la zid, liderii arestaţi (deja sunt lansate 300 de mandate de arestare!)