Pentru compromiterea unei idei prin confuzionarea receptorului de mesaj, care astfel nu mai ştie ce să creadă, în politică mai ales, se practică tehnicile de mimetism.

Iar exemple în istoria politică post-decembristă sunt destule. Să ne amintim cam în câte formaţiuni a fost spartă, ani de zile, mişcarea liberală, apoi ţărăniştii, acum cioburile unei Drepte care, fiecare în partide, pretind exclusivitatea acestei opţiuni? La fel, pentru derobarea de responsabilitate politică, formaţiunile şi alianţele au tendinţa de a se dezagrega la timp, pentru a arunca vina unui eşec tot mereu în sarcina altora (cam ce s-a întâmplat cu Convenţia Democrată, pentru care au decontat doar ţărăniştii). Similar, când este necesară asumarea unei bonităţi, de regulă externe, se recurge la fuziuni şi absorţii de formaţiuni credibile istoric, dar minore ca forţă, cam cum a procedat PDSR când a înfiat PSDR, pentru a intra legitim ca PSD în Grupul europarlamentar socialist sau PD, când a absorbit PLD pentru a se transfera apoi în Grupul europarlamentar popular.

Donc, tacticile acestui mod de a face politică nu sunt chiar inedite celor care ştiu să decripteze fenomenul.

Ce se întâmplă acum cu disoluţia Opoziţiei poate fi un studiu de caz. Deşi USL are o majoritate calificată generoasă, PSD este frisonat de o neîncredere tradiţională în aliaţii vremelnici, de trecere a punţii: UNPR sunt de fapt cei care, dacă au mai trădat o dată, o mai pot face oricând, PC este oricum consacrat definitiv ca soluţie imorală oportunistă iar PNL, prin unii din vectorii săi de opinie şi alţi lideri controversabili dar mai ales din motive de pretenţii prezidenţiabile, este impredictibil şi nesigur. Faţă de acest echilibru labil, contramăsurile sunt absolut necesare: UDMR este menţinut într-o opoziţie formală dar cooperant complice, PDL este îndemnat să aibe cât mai multe probleme interne, riscur