Gigi a ajuns un soi de Nastratin Hogea al veacului XXI; nici n-apuci să te miri de cutare trăsnaie becaliană, că apare alta, mai cu moț! Și-n pușcărie, el crede că banul rezolvă toate cele – o fi, dar nu chiar în văzul lumii, cum i-a plăcut mereu să se afle și de unde multe i s-au tras; iată că ochiul neadormit al presei îi descoperă șotiile și-n pușcărie. Ca de obicei, de promis, promite (reparații capitale pe banii lui la Jilava și Rahova, rotirea bisericii închisorii ca s-ajungă altarul fix la răsărit – deocamdată, vorbe), de cerut, toată ziua cere. Frustrarea cea mare a oierului este privarea de brânză. Gigi vrea brânză. La fiecare masă. Pușcăria stână n-are, dreptul la pachete e pe sponci… Nastratin întrevede o soluție: la chioșcul alimentar al pușcăriei se vinde lapte – îl va cumpăra tot și va face brânză în celulă. Trăsnita cerere este adresată Comandantului, care, obtuz, consideră că nu-i legal să înhațe Becali tot laptele confraților de detenție și că nici n-ar prea exista, în celulă, condiții igienice pentru brânzificarea privată a laptelui de la stat. De altfel, petentul nici n-are certificat de producător… Dincolo de hazul bizar al întâmplării în sine se ițește și-un firicel de morală: puterea banului stâlcește grav percepția asupra lumii înconjurătoare, ilicit pusă sub semnul versului resemnat ”Ce nu se poate, când totul se poate?” Cică, la Parlamentul European, Gigi venea cu brânză de-acasă. Încă puțin și-și aducea și oile!
A tot plouat. Și plouă. Și tot plouă! De mult n-a mai fost așa an de hribi, numai că în mai toată presa română, inclusiv în „Monitorul”, citesc despre spitalizări alarmante datorate intoxicării cu ciuperci… „corcite”. Cauza: misterioase mutații genetice. Așadar, din Cartea de bucate a românilor trebuie scoasă tocănița cu smântână. Ca prevedere. Aș! Sute și mii de ani au adunat fără primejdie strămoșii noștri bureți p
