M-am convins de mult că sunt ieşit din rând – şi ca om, dar mai ales ca scriitor – urmare a faptului că n-am suferit nicio traumă psihică în copilărie, n-am dus niciun război cu tata sau cu oricare dintre adulţi, n-am nimic de defulat, recuperat, răzbunat, bocit, psihanalizat.
Recent, am citit amintirile lui Alex Ştefănescu din volumul de „Convorbiri cu...” realizat de Ioana Revnic şi am dat peste altceva: el a avut o relaţie excepţională cu părinţii, chiar mai puternică decât a mea, în schimb a luat-o razna (fumat, alcool, poker, nota 7 la purtare, corigenţe, insitigator la încălcarea regulilor etc.) exact la aceeaşi vârstă – 15 ani – la care ceva similar a trăit şi HR Patapievici, lucru povestit în cartea „Zbor în bătaia săgeţii”.
Or, eu la 15 ani trăiam un vârf al vieţii mele şi nu numai că după aceea n-a fost cazul să mă reevaluez, iar azi să spun, ca Alex Ştefănescu, că dacă l-aş întâlni pe eul meu de-atunci l-aş pălmui – dar momentul acela continuă să fie pentru mine şi azi, după peste 40 de ani, reperul nec plus ultra. Dacă mă trezeşti noaptea, brusc, din somn, şi mă-ntrebi „Cum ai vrea să fii?”, su siguranţă răspund: „Ca la 15 ani”. Şi îndrăznesc să afirm că, în mare parte, chiar aşa este.
Lucrurile sunt însă mult mai complicate. Nu doar că nu am răni de lins din copilărie sau adolescenţă, dar fiecare vârstă prin care am trecut am privit-o – şi atunci când o trăiam, şi ulterior – cu încântare, pentru lucrurile frumoase, amuzante sau interesante pe care mi le-a adus. Fără ca asta să însemne că le ignor sau încerc să le refulez pe cele neplăcute, unele chiar dramatice (am avut şase fracturi până la 14 ani, suflu sistolic cu interdicţie la orele de Sport, plus cumplite viroze stomacale).
Cel mai bun exemplu ar fi... armata, perioadă căreia îi sunt recunoscător până azi, din mai multe motive, în vreme ce toţi ceilalţi pe care-i ştiu
