În urma articolului de săptămâna trecută am primit câteva reacții de la cititori care îmi reproșau faptul că temerile mele privind o eventuală „dictatură a parlamentului” sunt neîntemeiate pentru că, în fond, „dictatura parlamentului” este chiar „definiția democrației”.

La nivel teoretic, într-o construcție politică ideală, firește, așa este. Parlamentarii sunt „vocea” poporului suveran, reprezentanții direcți ai acestuia, aleși prin vot direct. Ajuns în acest punct nu pot însă să nu mă gândesc o clipă la vorbele unui om pe care l-am prețuit mult, regretatul liberal, născut, nu făcut, Horia Rusu: „Există bere şi bere fără alcool, există cafea şi cafea fără cofeină, există ţigări şi ţigări lights, există flori şi flori din plastic, există femei şi femei gonflabile, există liberalism şi social liberalism. Eu beau cafea adevarată, fumez ţigări, ofer flori, iubesc femei şi sunt liberal”(între noi fie vorba, iată la capătul primei serii de enumerări și sinteza perfectă a social-liberalismului promovat de USL).

Parafrazând finalul acelui șir de dublete aparent identice, dar atât de diferite în substanța lor reală, aș putea spune că „există parlamente și Parlamentul României”. Și când spun „Parlamentul României”, am în vedere mastodontul de putere care e pe cale să se nască din proiectul de Constituție moșit de „specialiștii” lui Crin Antonescu. Acesta seamănă cu parlamentele din țările cu democrații consolidate cam cât aduc produsele chinezești rebotezate șmecher „Adibas” cu originalul „Adidas”. Care sunt principalele vulnerabilități ale proiectatului Parlament al României?

În primul rând o oarecare lipsă de legitimitate, dată de faptul că la ultimele alegeri s-au prezentat la vot doar 42% dintre cetățenii cu drept de vot, mulți dintre aceștia, mai ales în mediile defavorizate din zonele rurale, optând nu atât pentru calitățile candidaților, cât sub in