Turul Franţei nu poate fi cîştigat de sportivi curaţi.

Un adevăr venit din gura celui ce a pierdut totul minţind nu e mai puţin adevărat. La capătul acestei observaţii nefericite stă Lance Armstrong cu o declaraţie radicală: Turul Franţei nu poate fi cîştigat fără dopaj. Elemente ajutătoare pot fi găsite în declaraţiile recente ale unui alt laureat Tour de France. Cînd spune că toată lumea se dopa pe vremea lui (1997), Jan Ullrich nu face decît să-l confirme pe Armstrong. S-a schimbat ceva între timp? E ediţia centenară a Marii Bucle cu ceva diferită? În afara declaraţiilor festive ale lui Christian Prudhomme, directorul cursei, nu e nimic de semnalat. Angajamentele voioase nu pot înlocui realitatea primară: Turul Franţei nu poate fi cîştigat de sportivi curaţi. Nici Rolling Stones nu pot compune fără LSD muzica anilor ‘60 (grupul de vîrsta a treia văzut săptămîna trecută la Glastonbury a electrizat audienţa, dar nu mai are locuri pe venă pentru a scrie ceva nou şi bun). Personal, nu înţeleg cum se poate cineva ţine de televizor sau de marginea şoselei pentru a urmări “lupta” pentru tricoul galben în Turul Franţei.

Cursa e inumană şi asta înseamnă că oamenii au nevoie de ceva extrauman pentru a-i face faţă. După fiasco-ul Armstrong, toată lumea bună şi în funcţie a ciclismului mare a început să promită competiţii curate. Anul 100 al Turului a devenit anul 0 al inocenţei. Apostolii noii credinţe spun că tehnicile de depistare s-au rafinat şi se vor rafina pînă la cer. Posibil, dar nu e de crezut că tehnicile antidepistare sînt deja în ceruri şi privesc de deasupra micile străduinţe retorice ale gardienilor Turului? Dacă intrăm totuşi într-o fază nouă, atunci e de bănuit altceva. E de bănuit că se vor rafina cu adevărat tehnicile de integrare ale dopingului.

Publicul larg nu vrea să vadă lupte de îngeri. Pe cine interesează, în fond, bătăliile dom