Nu scriu aici numai despre lucruri care se pierd, ci şi despre altele care s-au pierdut de mult. Dangătul clopotelor, de pildă, mai răsună în Bucureşti doar în noaptea de Înviere. Cel puţin în cartierul în care locuiesc, nu-mi aduc aminte să-l fi auzit nici în copilărie, deşi am trăit întotdeauna în vecinătatea bisericii Sf. Visarion. Probabil, regimul comunist, de la instalarea lui, a interzis chiar chemarea la slujba de duminică dimineaţa. N-am cunoscut pînă tîrziu valurile de sunet care aleargă unele după altele fără să se ajungă, sau răpăitul sec al toacăi, deşi cred că acesta, la ţară, nu a încetat. Biserici tăcute – aşa ceva n-a existat la noi nici pe vremea turcilor. Creştinilor din Imperiul Otoman nu li se îngăduia să tragă clopotele, dar un călător din veacul al XVII-lea povesteşte că, după ce a trecut Dunărea, i-a zvîcnit inima de bucurie la auzul ecoului prelung al bronzului, aici, unde era semn de libertate. Dacă nu mă înşel, există chiar o cărticică despre vechile noastre clopote, scrisă de un fost profesor la Teologie, părintele Ion Popescu-Cilieni, dar n-o am la îndemînă acum. Ascunse la adăpostul zidurilor unei mănăstiri izolate, clopotele care se turnau atunci – cu o muncă foarte grea – purtau numele voievodului sau al mitropolitului care cheltuia şi supraveghea: aşa sînt, la Cotmeana, acelea de la Mircea cel Bătrîn şi de la Brâncoveanu, precum era, la Bucureşti, clopotul din 1693 al lui Teodosie pentru biserica mitropoliei sale, a Ungrovlahiei. În zilele noastre, tipicul tradiţional a fost reluat, spre a-i onora, la Patriarhie, pe Preafericitul, şi la Cotroceni, pe preşedintele Republicii... Cînd domnul Chiliman botează un parc şi cînd domnul Onţanu cumpără, pentru alt parc, o bancă, tot aşa îşi trec numele, pe o inscripţie solemnă. Darul ctitorului avea sens fiindcă era şi el creştin, dar statul republican e laic, de la Ceauşescu la Băsescu, c