Noi, românii, aşa francofoni cum suntem, cei care i-am tot aşteptat nostalgic pe americani mai multe decenii de comunism şi care, în compensaţie, am adoptat dupe loviluţie urgent toată simbolistica emblematică a lui John Doe şi a Unchiului Sam (de la Valentine’s day la Halloween, de la Cola la McDonald’s), ne simţim firesc îndreptăţiţi să sărbătorim entuziast Ziua Independenţei, ziua naţională a Statelor Unite ale Americii.

Asta mai ales pentru că, la fel de tradiţional, avem o irepresibilă reţinere faţă de marele vecin din est, imperiu care ne-a tot fost foarte indiferent amic atunci când nu ne-a băgat în seamă, când ne-a ignorat. Ori dacă am scăpat de ruşi, neapărat ne trebuia un alt „partener strategic”, ca să nu folosim un termen mai colocvial pentru „fratele mai mare”, fie şi pentru că, tot pentru noi, povara independenţei reale e greu de suportat.

În plus, avem destule motive de gratitudine faţă de americani: nu ne-au băgat ei în NATO, pentru a face şi noi ceva figuraţie prin Iraq, Afganistan şi aiurea, n-am intrat noi pe chestia asta în clubul select al Uniunii Europene, nu ne-am trădat noi pentru acest scop cel mai loial vecin, Serbia, n-am concedat noi cu entuziasm baza aeriană de la Kogălniceanu, acolo pe unde ar fi adăstat şi inchisorile aeriene cu terorişti spre lagărul din Quantanamo, nu avem noi scut antirachetă la Deveselu? Pentru a nu mai aminti influenţa americană în deciziile financiare clemente ale FMI, Băncii Mondiale şi, prin inducţie, ale Băncii Centrale a UE, care chiar dacă nu ne-au salvat economia (prin privatizări dedicate sau condiţionate) şi nici nu ne-au scos din criză, ne-au obişnuit măcar cu austeritatea şi strângerea curelei, ca pe vremea lui ’ăl bătrân, când am mai plătit acelaşi soi de datorii externe.

În fond, importul de democracy şi de politically correct, are preţul lui, niciodată binele făcut de alţii (de la