Da, poliţia a evacuat piaţa Taksim din Istanbul, la ora la care scriu. Da, şi în Ankara, protestatarii au fost îndepărtaţi, la fel în Izmir. Da, de fiecare dată cînd protestatarii se adună pe străzi, poliţia intervine rapid. Însă premierul Erdogan şi AKP sînt cei care au pierdut. Ruptura dintre guvern şi o bună parte a populaţiei a fost mai vizibilă decît oricînd, în ultima lună. Discursul premierului Erdogˇan a părut şi pare în continuare complet rupt de realitatea străzii. Cu excepţia momentelor în care cataloghează o parte a protestatarilor drept elemente teroriste, extremiste sau drept agenţi străini, premierul Erdogan ţine să insiste asupra controverselor din jurul parcului Gezi, ignorînd complet şi intenţionat faptul că, la foarte scurt timp de la declanşarea protestelor, manifestaţiile deja nu mai aveau legătură cu desfiinţarea sau nu a parcului, ci cu modul în care înţelege AKP să administreze şi să conducă Turcia. Singurul fel în care premierul Erdogan se referă la contestarea sa şi chiar la invitaţiile la demisie, strigate din stradă, este invocînd fie manevre ale opoziţiei seculariste, fie elemente străine. Protestele au ca ţintă atitudinea tot mai autoritară a guvernului. Iniţial, s-a vorbit despre proteste „antiislamice“. Nu, nu islamul a fost problema, ci amestecul religiei în politică şi în administraţie, şi atitudinea autoritară, fără consultări ori dezbateri publice, în procesul de luare a deciziilor. Încet, dar sigur, în ultimii ani, cultul pentru părintele Turciei moderne, Kemal Atatürk, a fost înlocuit cu o preocupare evidentă a autorităţilor şi a premierului în special, pentru revigorarea amintirii Imperiului Otoman. De altfel, parcă simbolic, în locul parcului Gezi era planificată, pe lîngă un mall şi o moschee, o clădire în stil otoman, care să adăpostească arhivele turceşti. Două principii kemaliste de bază au fost asediate: secularismul