Arta cere sacrilegii

Dacă Dumnezeu avea o nevastă, Creația nu ar fi fost terminată nici azi. Și se lăsa și cu ceva violență domestică divină.

– Nevastă, m-am gîndit să creez lumea! – zice el, bucuros nevoie mare că, iată, ajuns la bătrînețe, cu barba albă, a clocit în sfîrșit o idee mișto.

Ce va zice ea?

– Dacă tu crezi că asta ne trebuie nouă acuma… Mă rog… oricum, să știi că eu te susțin.

A doua zi de dimineață, Dumnezeu se trezește primul și, pînă să facă ochi nevastă-sa, creează cerul, pămîntul, trage lumină, o separă de întuneric, iar pe întuneric îl numește Zăbrăuți.

Se trezește și nevastă-sa.

– Ăăă, ce zici? – îi arată Dumnezeu ce-a făcut, mîndru nevoie mare.

– Mda, mișto, dar mi se pare că am mai văzut asta undeva, parcă am citit pe net că s-a mai făcut. Oricum, să știi că te susțin, dar adună și tu resturile astea de pămînt de prin casă, că doar n-o să adun eu după tine, că așa faci mereu, întinzi toate astea pe-aici, că le adună proasta…

A doua zi, Dumnezeu s-a trezit și mai devreme, a dat cu mătura la bancul de lucru și s-a pus din nou pe treabă. A făcut o întindere prin mijlocul apelor, care a despărțit apele de ape. După aia a ieșit pe balcon la o pauză de țigară. Cînd s-a întors în cameră, i-a arătat soției.

– Ăă, tare, nu?

– Mda!… dar dacă tot ai despărțit apele de ape, nu te-ai gîndit să le faci pe unele apă caldă și pe altele apă rece? Că m-am săturat să spăl numai cu apă rece. Dar să știi că eu te susțin…

În a treia zi, cu nervii vraiște, Dumnezeu nici nu s-a mai culcat. A așteptat pînă a adormit nevasta și s-a apucat de treabă. A strîns la un loc apele care erau dedesubtul cerului (cu mopul, cel mai probabil), ca să se arate uscatul. Apoi și-a jurat: Ca mine să pățească cine-o mai sta pe uscat. Și n-a mai stat pe uscat, și-a deschis o bere, apoi un vin, după care a trecut