În manualele din copilărie, istoria dacilor şi a romanilor, cea de dinaintea formării poporului român, ni se părea la fel de îndepărtată şi de ireală ca legendele Olimpului sau poveştile fabuloase despre dinozauri. De altfel, nu ne puteam imagina că dacii – care ne erau prezentaţi la şcoală ca nişte supereroi ce făceau parte dintr-o specie de mult dispărută – existaseră cîndva şi trăiseră ca nişte oameni normali. Desenele din cărţi nu ne ajutau deloc în acest sens, iar jocul „de strategie“ „Dacii şi romanii“ (un boardgame mai puţin popular ca „Nu te supăra, frate!“) era singura alternativă mai distractivă la orele de istorie. Pentru copiii de atunci, o întîlnire cu un „dac“ în carne şi oase era la fel de imposibilă (şi de improbabilă) ca una cu Superman sau cu Pif, despre care ştiam, totuşi, că sînt nişte personaje imaginare. Cred că nici măcar profesorii noştri nu auziseră de reenactment şi habar n-aveau că istoria se poate povesti şi altfel decît prin fraze sforăitoare. Copiii de astăzi, însă, pot vedea „pe viu“ o bătălie între daci şi romani, şi pot participa indirect la recrearea unor scene istorice, ba mai mult de atît, dacă se oferă voluntari, pot comanda trupele, aşa cum noi, odinioară, dădeam ordine soldăţeilor de plastic pe cîmpul de luptă improvizat pe covor. Şi este mai mult decît o joacă cu un caracter educativ, e un spectacol de bun gust, care are loc în fiecare an, în cadrul Festivalului Cetăţilor Dacice de pe lîngă Alba Iulia.

Prezentarea trupelor

DE ACELASI AUTOR Întreprinzătorul local Trei taximetrişti şi o pisică Gazda noastră de la Cheia Nazistul Anul acesta, războiul „s-a ţinut“ la Cricău, o comună la 17 kilometri de Alba Iulia, care, din cîte am înţeles, îşi dispută cetatea ei dacică – Piatra Craivii –, cu Ighiu, comuna învecinată. La cetatea propriu-zisă n-am ajuns, e sus pe munte, există un drum, însă pe ultima parte a lui se