Rar se întâmplă ca un artist care se remarcă pregnant încă din anii adolescenţei să rămână, ani la rând, în prim-plan şi, mai ales, să capteze constant atenţia şi aplauzele publicului, oferind de fiecare dată „altceva“, surprinzător, inteligent şi foarte artistic. Dar Răzvan Mazilu a reuşit din plin să fie balerinul şi coregraful unanim apreciat, deopotrivă în spectacole de balet sau de teatru, interpret al propriilor coregrafii sau în viziunea altora, de fiecare dată performant, capabil să „scoată“ tot ce era posibil din partitura respectivă, construind personaje puternice, sensibile, amuzante sau de o tristeţe infinită. L-am admirat în Autoportret 1940, imaginat pentru el de Florin Fieroiu, în scurtele dansuri (create chiar de el) din opera enesciană Oedip, montată, în regia lui Andrei Şerban, la Opera bucureşteană, l-am regăsit, pe acea scenă, în rolul titular din Roşu şi negru de Livia Teodorescu, în coregrafia Alexei Mezincescu, apoi în straniul Acar din Anna Karenina în viziunea lui Ion Tugearu sau într-un El bântuit de angoase, suferinţe şi frământări în Simfonia fantastică de Berlioz pusă în scenă de Gigi Căciuleanu. Apoi, din nou în calitate de coregraf, la Opera din Timişoara, cu o cuceritoare versiune originală a celebrului balet Coppelia de Delibes şi, în această stagiune, la fel de original în Noaptea Valpurgiei din noua producţie a operei Faust de Gounod, pentru care a şi fost nominalizat la Premiile Operelor Naţionale conferite la Iaşi. Dar am păstrat în memoria afectivă şi Dama cu camelii de Dumas, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, sau Îngerul albastru, creat la Teatrul Odeon, ambele beneficiind de colaborarea cu actriţa Maia Morgenstern; în Urban Kiss, la Operetă, unde a şi dansat alături de un grup de tineri, aducând şi excelenta idee a exerciţiului la cal cu mânere al gimnastului Marius Urzică, transformat într-un real moment de artă c