Pe când Bolintineanu era elev de liceu la Sf. Sava, „Vodă Mihai Sturdza vindea de la cel din urmă post de diac până la cârja mitropolitană, iar iscălitura domnească nu se punea pe sentinţele divanului decât după scrupuloasa cântărire a pungii cu bani strecurate de împricinat pe sub masă, în lacoma mână voievodală” (E. Lovinescu, „Istoria civilizaţiei române moderne”)
Asta se petrecea în anii 1830, la startul lungului drum al românilor către Europa.
Sute de ani sufletul românesc a fiinţat sub deviza hatâr-bacşiş.
Cultura şpăgii nu e creaţia comunismului, nici a capitalismului, e o valoare perenă în sistemul axiologic din România.
Cinstea, corectitudinea, dreptatea sunt vorbe, şpaga e palpabilă, poţi să te bazezi pe ea.
La liceul Bolintineanu avem o metastază a vechiului cancer al vieţii româneşti, care erupe acum pe pielea şcolii. Cancerul se tratează cu citostatice. Am spus-o şi o repet, nu cred că trebuie să ne sperie implicarea Parchetului, Poliţiei sau SRI în descoperirea şi anchetarea corupţiei în şcoli. Infectarea morală a adolescenţilor la intrarea lor în viaţă mi se pare chiar mai gravă decât plasarea de droguri în licee.
Citostaticele, însă, sunt medicamente dure, cu efecte colaterale groaznice.
Unul dintre aceste efecte este sentimentul atotputerniciei care-i poate cuprinde pe unii procurori şi poliţişti. Faptul că personaje suspuse ale vieţii publice, ca Adrian Năstase, Gigi Becali sau Sorin Ovidiu Vântu au ajuns la puşcărie şi că alţi „grei” s-au aflat la un pas de ea, dă organelor senzaţia că sunt mari şi tari, că nu dau socoteală nimănui, că pot „umfla” pe oricine sub acoperirea luptei anticorupţie.
Să blochezi o sută de elevi în nişte încăperi ore întregi, să încerci să-i duci la secţie fără mandat, e un semn îngrijorător al proporţiilor pe care aroganţa agresivă le ia printre oamenii legii. @
