Să fi trecut o săptămână de când l-am întâlnit pe Ethan Hawke. Acel Ethan Hawke de la Hollywood, nu vreo sosie ieftină “made în Romania”, aşa cum se poartă de ceva vreme pe la noi, drept tehnică extremă de promovare a unor non-valori, ciorchinei goliţi de valoare care îşi asociază figurile tâmpe cu nume deja celebre în lumea-ntreagă. S-ar putea să nu ştiţi de această vizită onorantă pentru că televiziunile erau mult prea ocupate cu problemele sentimentale ale Ioanei Tufaru şi miorlăiala patetică a lui Marcel Toader, ex-ul Gabrielei Cristea, vedetul plătit în euro să-şi vândă căsnicia la Capatos.

Ziceam de Ethan Hawke. Da, omul a venit într-o scurtă vizită în România pentru a-şi susţine mama stabilită deja de vreo zece ani pe la noi, în promovarea unui proiect umanitar pentru copii. Ai noştri, nu ai lor. Cert este că actorul de la Hollywood a strecurat, în agenda lui probabil foarte încărcată, un zbor în România şi n-a fost întâmpinat cu pâine şi sare, ci primit într-un cinematograf antic şi de demult, fără aer condiţionat, la plus 30 şi multe grade.

Unde mai pui că, date fiind condiţiile vitrege, de 1900 toamna, în care s-a încercat difuzarea ultimului său film, ca şi când în tot Bucureştiul nu exista un cinematograf decent în care să nu năduşeşti ca la ştrand, în afara sălii ponosite de la Palatul Copiilor, proiectorul şi-a dat obştescul sfârşit puţin după începerea filmului. Pauză totală.

Spectatorii deja făcuseră scurtă la mână din cauza evantaielor pe care le agitau de zor în lupta pentru supravieţuirea nervilor întinşi la maxim şi în speranţa că o posibilă întâlnire cu Ethan Hawke merită sacrificiul. Şi, desigur, cauza umanitară pentru care era, de fapt, adunată toată acea lume tratată cu maximă lipsa de respect de către organizatori.

Scopul evenimentului nu scuză în nici un fel harababura generală care a descris altmosfera de acolo, dar